În cartea sa, „La nord de noi înșine”, Radu Tudoran – cel care își schimbase numele ca să nu fie asociat cu fratele său, Geo Bogza… – relatează următoarea scenă: undeva, într-o țară nordică, Suedia, cred, este invitat să asiste la o operație chirurgicală. Extirparea uterului atacat de cancer al unei femei. După oprație, observă că doi studenți examinau cu foarte mare atenție organul rezectat, discutând probabil despre starea acestuia. Interesându-se, află că respectivii CRESCUSERĂ în acel uter, fiind fiii femeii.
Comentariul lui Radu Tudoran – un mare scriitor, azi practic uitat, ca și alții de nivelul lui – este categoric și fără drept de apel: „Există o limită dincolo de care curiozitatea – fie ea și științifică – nu se poate justifica”.
Sunt categoric de aceeași părere. Am înțeles demult că, dacă medicii s-ar implica emoțional, n-ar mai putea să profeseze, n-ar mai fi utili pacienților. Dacă te podidesc lacrimile în fața unui copil distrus de boală, dacă ți se taie picioarele, te emoționezi sau te indignezi de soarta lui – cum să mai iei bisturiul în mână!? Am înțeles, de asemenea, că medicina n-ar fi progresat și n-ar fi ajuns la miracolele pe care le înfăptuiește azi fără experimente pe care cu ușurință le-ai putea cataloga drept sadice sau nebunești, făcute asupra unor animale, oameni și nu de puține ori asupra experimentatorului însuși, care se oferea pe sine drept cobai (excepțională și cutremurătoare, în acest sens, cartea „Ochi holbați și păr vâlvoi”, de Trevor Norton). Am înțeles, în fine, că „joaca de-a Dumnezeu” a medicinii este inevitabilă, există de când lumea și trebuie să ne-o asumăm ca atare dacă nu vrem să trăim ca-n epoca de piatră. E departe de-a fi vorba numai de demersurile „la limita moralității, viu comentate în ultimii ani (eutanasia asistată, clonarea, ingineria genetică în general), ci – practic – de aproape întrega istorie a medicinii, de la prima amputare până la transplantul de măduvă. Chiar și o simplă transfuzie de sânge poate fi privită – și din păcate chiar e privită, de către unii – drept o schimbare a „ordinii lui Dumnezeu”.
Toate acestea le-am înțeles și le-am acceptat demult. Și totuși, există limite. Poți afla tot ceea ce trebuie să știi despre cancerul de uter studiind diverse cazuri, dar nu e musai s-o faci cu propria ta mamă! După cum mi s-ar părea sinistru și de nejustificat să autopsiezi o ființă apropiată, fie ea și pisica sau câinele tău. (La fel de sinistră, în paranteză fie spus, e moda recentă de a-ți împăia animalul favorit, după moarte).
Morala și știința s-au aflat deseori în coliziune, și nu numai în medicină. Nu întâmplător am ales termenul de „coliziune”, pentru că mă gândesc în primul rând la cercetările din domeniul armelor atomice – al armelor în general, de altfel. E foarte greu să trasezi linia de demarcație și nu voi risca niciodată să dau verdicte. Așa cum o să mă feresc să pun vreo ștampliă pe copiii care din curiozitate rup aripile insectelor sau desfac în bucăți un aparat ca să vadă ce are pe dinăuntru și să înțeleagă cum funcționează. Înclin să cred că progresul n-ar fi posibil fără asemenea gesturi.
Dar dacă va încerca cineva să-mi invoce curiozitatea științifică pentru a justifica de ce chinuie un animal cu sistem nervos evoluat, s-ar putea să-l prindă nepregătit vehemența reacției mele.