La Royal Academy of Arts din Londra a fost deschisă, între 24 octombrie 2015 și 31 ianuarie 2016 expoziția Jean-Étienne Liotard. Pentru cercetători, ca și pentru amatorii de artă, acesta a fost un eveniment foarte important ce merita o deplasare în capitala Marii Britanii, așa cum am făcut noi în ultimele zile ale lunii ianuarie. În această retrospectivă organizată unuia dintre cei mai prolifici și prețuiți portretiști ai aristocrației și capetelor încoronate din Secolul Luminilor au fost adunate peste 70 de lucrări în ulei, creion, cărbune, acuarelă și, mai ales, pastel – tehnica preferată a artistului. Operele de pe simeză proveneau din mai multe muzee și colecții particulare europene. Deși artistul a avut strânse legături cu Anglia, unde a locuit în mai multe rânduri, aceasta este prima expoziție ce-i este organizată în Regatul Unit, rod al colaborării dintre National Galleries of Scotland și Royal Academy.
În secolul al XVIII-lea, Orientul Apropiat începuse a fi tot mai iubit și râvnit de elita occidentală. Mătăsurile, șalurile, blănurile, marochinăria, tutunul și cafeaua, rahatul, șerbetul și dulceața au pătruns la curțile europene și, în pofida scumpetei lor, făceau deliciul celor foarte bogați. (Nu trebuie uitat că un burghez de geniu, sobru în gusturi și stil de viață datorită credinței sale protestante, așa cum era Johann Sebastian Bach, a închinat cafelei o cantată de mare savoare prin ironiile din text și prin voioșia ariilor.) Era de bonton ca o regină, o contesă sau ducesă să aibă în slujbă un abisinian, buzat, cu păr creț și piele neagră, înveșmântat în straie strălucitoare și cu turban în care avea înfiptă o pană de struț. În compozițiile mai libere ale plasticienilor – nu în acelea de aparat – alături de frumoasa și eleganta aristocrată era adesea impostat și un asemenea mic slujitor ce-i purta trena, îi ducea în lesă cățelușul ori maimuțica, aducea tava cu cafea ori cofeturi sau vreo tipsie plină cu fructe exotice ce se potriveau cu aspectul său la fel de exotic.
Pe lângă misiunile diplomatice trimise la curtea „Marelui Turc”, cum era denumit sultanul, începuseră a fi întreprinse și voiajuri de plăcere la Constantinopol și în ținuturi mai apropiate sau mai îndepărtate din Imperiul Otoman. Liotard s-a alăturat unei asemenea excursii și a rămas în zonele însorite de pe malurile Bosforului mai bine de 4 ani.
Liotard a fost elvețian și s-a născut, în 1702, într-o familie de hughenoți francezi ce se refugiaseră la Geneva după revocarea Edictului de la Nantes, în 1685. Miniatura fiind genul preferat al aristocrației de la începutul secolului al XVIII-lea, tânărul a deprins tehnica mai întâi în orașul natal, apoi la Paris, unde s-a mutat în 1723. Sârguincios și talentat, și-a găsit repede o clientelă generoasă care i-a încurajat eforturile. Era, însă, stăpânit de curiozitate și de dor de ducă, așa că a dus o existență peripatetică, mutându-se dintr-o țară într-alta și de la o curte domnitoare la alta, devenind o celebritate a epocii. În 1735 a făcut o călătorie în Italia și a stat o vreme la Roma, unde a intrat în anturajul familiei Sturat, pretendentă la tronul britanic, ce se afla în exil. Acolo a executat mai multe portrete, inclusiv al prințului Charles – Bonnie Prince Charlie (Drăguțul prinț Charlie), cum îl alintau partizanii săi în timpul aventuroasei debarcări în Scoția, din 1745, când a ridicat poporul și a avut loc Răscoala Iacobită, încheiată în chip dramatic, cu înfrângerea de la Culloden și fuga, cam rușinoasă, a Tânărului Pretendent, deghizat în femeie.
În timpul șederii la Roma a întâlnit doi aristocrați britanici în drum spre Levant: John Montagu, al 4-lea Conte Sandwich, și William Ponsonby, viconte Duncannon și viitor lord Bessborough, care imediat l-au adoptat și l-au însărcinat să imortalizeze scene din timpul voiajului, costume naționale și locuri pitorești. Acesta a fost momentul ce a electrizat creația și viața lui Liotard: s-a îndrăgostit de Orient, a adoptat vestimentația specifică zonei, și-a lăsat o barbă foarte lungă, a purtat calpac – chiar dacă nu deținea rangul cuvenit pentru aceasta – și s-a intitulat „pictor turc”, fapt ce i-a adus mare succes în saloanele europene fascinate de mirajul Orientului. Nu a mai părăsit Constantinopolul timp de 4 ani și s-a asimilat perfect mediului. A găsit o piață avidă de portrete în lumea bogată a diplomaților și a negustorilor din țările apusene. Mulți dintre cei care-i pozau alegeau straiele strălucitoare ale ținutului și renunțau la perucile, dantelele și mătăsurile specifice modelor de acasă. Liotard și-a făcut o colecție de veșminte orientale pe care adesea a folosit-o pentru a completa ținuta modelelor.
Atras de spectacolul străzii, a surprins și anumite scene ce reflectau specificul vieții zilnice din capitala sultanilor. Doamnă în costum turcesc și slujitoarea sa la hammam reprezintă o elegantă localnică, cu degetele vopsite cu hena, purtând nalâni (papuci din lemn, folosiți pentru a proteja de praf și noroi încălțămintea fină, din marochin) și ținând în mână un lung ciubuc în vreme ce se adresează unei fete naive, cu privirea ușor speriată și respectuoasă ridicată spre stăpână. Din aceeași perioadă datează Piticul Ibrahim, Tânără femeie din Constantinopol, Slujnică servind ceaiul, Femeie citind pe divan, Doi muzicanți turci, Portretul Marelui Vizir, precum și chipul patronului său, vicontele Duncannon, al doamnei James Fremeaux (născută Margaret Cooke), al lui James Nethorpe, al lui Richard Pococke, toți îmbrăcați în costume turcești. Pentru o compoziție în ulei au pozat, într-o atmosferă tihnită, intimă, domnul Levett și domnișoara Hélèn Glavani, așezați pe sofa, ea cântând la o lăută, el cu turban și ciubucul la îndemână, numărând între degete boabele de chihlimbar ale mătăniilor. Și-a schițat chiar camera simplă, dominată de un mare divan plin cu perini moi (The Divan House of Liotard in Constantinople). Peste câțiva ani a luat chiar portretul soției, Maria Fargues, îmbrăcată ca o cadână și așezată pe colțul unui divan, cu o privire destul de apatică. Într-o miniatură pe fildeș a imortalizat o frumoasă doamnă grecoaică, Laura Tarsi, îmbrăcată fastuos cu o rochie de catifea albastru deschis peste un ciupag de borangic, cu decolteu adânc, talia suplă strânsă într-o centură lată cu două paftale mari, rotunde; pe deasupra a luat un pipiri verde închis, cu mâneci evazate și broderii de fir metallic iar capul și l-a înfășurat într-un turban din șal scump.
S-au păstrat mai multe autoportrete în care artistul apărea cu barbă stufoasă, răsfirată pe piept, peste caftanul roșu din care se ițea un gât foarte firav ce părea supus la mari cazne pentru a susține uriașa căciulă de blană. În colțul din stânga sus al unuia dintre ele s-a semnat și a datat lucrarea: J. E. Liotard de Geneve surnommé le Peintre Turc peint pare lui même a Vienne 1744.
După ce a plecat de la Stambul a făcut un popas la Iași, ca oaspete al domnitorului fanariot Constantin Mavrocordat, unde a executat mai multe portrete notabile pe parcursul celor aproape zece luni cât a poposit acolo, între 1742 și 1743. În expoziție au figurat portretul Ecaterinei Mavrocordat, soția domnitorului, gătită în haine bogate, cu un mic gugiuman pe creștet, așezată pe un jilț tapițat cu pluș grena și acela al unui curtean bărbos, cu giubea îmblănită cu hermină dar având pe cap o beretă de catifea ca în vremea lui Holbein, foarte neobișnuită pentru ținuturile noastre. E posibil să fi fost o fantezie a artistului, ori o lucrare executată din memorie, după mulți ani de la șederea în Moldova, căci altfel nu se explică acest acoperământ de cap, la fel ca și peruca albă, amplă, ce nu era în uz la boierii veacului fanariot. Ambele planșe au fost lucrate în cretă neagră și roșie, cu o finețe deosebită a tonurilor și a uimitoare bogăție a detaliilor. Tot de atunci este și un portret din profil al unei tinere românce, o femeie simplă dar îngrijit îmbrăcată, cu o cămașă cu altiță, toracele strâns într-un ilic și părul împletit într-o coadă ce a fost rulată la ceafă. Pentru vizitatorul român aceste lucrări erau de mare însemnătate și-l făceau să tresalte de emoție la vederea lor. Este interesant de remarcat că celebrul portretist elvețian a fost chiar contemporan al întregului veac fanariot, văzând lumina zilei în 1702 și închizând ochii în anul izbucnirii Revoluției Franceze, 1789.
De perioada moldovenească a artistului s-a ocupat istoricul de artă Remus Niculescu, fost director al Institutului de Istoria Artei „G. Oprescu”, elaborând un studiu de mare întindere Jean Étienne Liotard à Jassy, 1742-1743, publicat în „Genava”, periodicul academic al Muzeului de Artă și Istorie din Geneva (Tome XXX/1982, p. 127-166).
Revenit în Europa, a petrecut un timp la Viena și a fost prezentat viitoarei împărătese Maria Tereza, pe care a portretizat-o, la fel și pe fiica ei, arhiducesa Maria Antoinetta, viitoarea nefericită regină a Franței, ce și-a sfârșit atât de dramatic existența prin pierderea capului pe eșafod. Foarte recent, în 2014, a fost descoperită o pictură în ulei pe lemn, în trompe lʼoeil, ce prezintă capacul glisant al unei cutii de sub care apare chipul împărătesei austriece – o glumă în care artistul își demonstra formidabila măiestrie de a sugera iluzii optice și volumetrie acolo unde totul era bidimensional.
Au urmat alți ani de peregrinări, la Paris între 1746-1753, la Londra între 1753-1755 și apoi, din nou între 1772-1774 – în timpul ultimei șederi expunând de două ori la Royal Academy (1773 și 1774), apoi iar la Viena, în 1762. În 1756 s-a însurat și anul următor s-a stabilit cu familia la Geneva. Deși percepea prețuri ridicate, arta sa era foarte apreciată și peste tot a primit comenzi. Era prețuit și pentru conversația sclipitoare și relatările despre Orient, făcute în diferite limbi, pentru că era un poliglot de forță. Regele Ludovic al XV-lea și Delfinul, viitorul rege Ludovic al XVI-lea, mareșalul Maurice de Saxe, prințesa Augusta de Walles și fiul ei, George, chipurile infantile ale prințesei Louisa Anne și al lui Henry Frederick, duce de Cumberland, ce-și construise un castel din cărți de joc, i-au fost modelele cu sânge albastru. Când s-a aflat în capitala Angliei a surprins și trăsăturile marelui actor David Garrick, interpretul desăvârșit al rolurilor lui Shakespeare. Dar, stabilit în mediul burghez și protestant al orașului natal, nu și-a pierdut mușteriii cu dare de mână, chiar dacă aceștia nu erau la fel de eleganți iar straiele lor sobre nu-i mai solicitau dexteritatea în tratarea mătăsurilor, voalurilor, dantelelor sau bijuteriilor strălucitoare la fel ca acelea ale aristocraților din monarhiile vizitate. Nu a rămas insensibil nici la subiectele de gen, care nu includeau figuri ilustre: Frumoasa ciocolatieră reprezintă o tânără drăgălașă și cochetă ce poartă, cu grijă, o tavă pe care se află o ceașcă plină cu ciocolată caldă și un pahar cu apă – delicatese ce se impuseseră între desfătările culinare ale aristocraților Iluminismului. În Tartina cu unt a figurat un băiețandru care, concentrat și zâmbitor la ideea că se va regala curând, taie o feliuță de unt dintr-un calup pe care urma să o întindă pe o felie respectabilă de pâine. Prin această compoziție Liotard se arăta a ști să părăsească portretul de societate, lucrativ, spre a se conecta la traiectul unui confrate dedicat unor asemenea scene, lipsite de strălucirea nobleței de sânge dar nobile în intimismul lor cristalin, curat, al micii lumi burgheze, Jean Baptiste Siméon Chardin.
În ultima parte a vieții, de prin 1779, nu s-a mai simțit atras de portretistică – decât poate pentru a se reprezenta pe sine însuși – și s-a dedicat gravurii, naturilor statice și scrierilor. O vedere din casa artistului de la Geneva, lucrată în pastel și guașă pe la 1768, îmbină un peisaj larg, cu o depresiune închisă la orizont de un lanț de munți semeți, cu piscurile înzăpezite, și parapetul terasei ce oprește natura să invadeze spațiul personal al artistului ce s-a reprezentat în stânga jos, din profil, cu un condei în mână și purtând o tichie roșie, ce-i dă aspectul unui maestru al Renașterii. Întreaga compoziție este ciudată, revoluționară, anunțând pe impresioniști dar, în același timp, revendicându-se de la înaintași prin felul cum s-a impostat și prin alura ce amintește de chipuri trasate pe un perete, în frescă, de Pisanello, Pinturicchio, Cosimo Tura sau Filippino Lippi. Dialogul cu maeștrii din vechime nu l-a părăsit niciodată, chiar dacă nu a fost manifest. Suita de autoportrete pe care și-a făcut-o întreaga viață evocă preocuparea lui Rembrandt pentru analiza psihologică și consemnarea alterării trăsăturilor odată cu avansarea în vârstă – de la chipul aproape adolescentin, cu ochi mari, curioși, și păr creț, strâns în coadă, la spate, pe care și l-a gravat în 1733, până la cele de bătrânețe, fie cu barbă colilie, fie ras și cu fes pe cap, aruncând către spațiul virtual, înspre privitor, un zâmbet larg – ce nu este prea departe de un rânjet ironic à la Voltaire – ce-i dezvăluie lipsurile din dentiție și-i schimonosește obrazul zbârcit. În cel din urmă face un gest ciudat, misterios, de comunicare peste timp, cu brațul ridicat în unghi drept și arătătorul îndreptat spre exterior, în zona invizibilă a pânzei unde se află o draperie verde, de parcă ar fi un scamator ghiduș ce-și anunță spectatorii că urmează un număr de senzație.
Recunoscut și prețuit portretist al înaltei societăți din vechiului regim, Liotard a închis ochii la timp, în 1789, spre a nu vedea ororile Revoluției și căderea unora dintre capetele pe care le desenase în pastel. Dar, față de alți colegi dedicați pastelului, așa cum a fost Maurice Quentin de La Tour sau Rosalba Carriera, ce au rămas cantonați în tematica salonului aristocratic apusean, Liotard a avut șansa de a cunoaște Orientul, de a savura leneveala pe divan și de a descoperi moda constantinopolitană sau pe aceea fanariotă din Principatul Modovei, pe care le-a ilustrat, cu har și dăruire. Astfel, el aducea concretețe fanteziilor unor iluștri înaintași ori contemporani, dramaturgi, poeți sau compozitori ce, fără a fi luat contact cu lumea orientală, și-au imaginat-o și au pus-o în slovă ori în notă muzicală, precum Molière cu domnul Jourdain, „burghezul gentilom” ahtiat într-atâta de titluri și mărire încât era dispus să suporte o bastonadă pentru a putea primi un titlu de noblețe de la sultan, sau Voltaire cu dramele sale „Tamerlan” și „Zadig”, ori Mozart cu opera „Răpirea din serai” și marșul „Alla Turca” din Sonata Nr. 11 pentru pian, compusă în 1783.
Ampla retrospectivă Jean-Étienne Liotard a readus în atenția publicului chipul și opera unui artist din Secolul Luminilor, pe nedrept uitat, ce prin descoperirea ținuturilor răsăritene a fost înaintemergătorul generației romanticilor ce aveau să ducă pe culmi nebănuite pasiunea pentru acele locuri însorite și colorate, întreprinzând acolo călătorii inițiatice și dezvoltând un gen foarte gustat de public, orientalismul.