„Mi-e dor de vremea când nu eram critic literar și citeam literatură din plăcere, nu din obligație profesională” – declara cu vreo două, trei luni în urmă celebrul critic literar. Cu gândul la acea vreme am acceptat cu entuziasm invitația pe care mi-a adresat-o Editura ALL de a coordona o colecție intitulată Lista lui Alex. Ștefănescu. Voi include în colecție numai cărți care îmi plac, indiferent dacă sunt scrise de celebrități sau necunoscuți, de tineri sau bătrâni, de oameni cu studii universitare sau autodidacți, de prieteni sau dușmani. Nu mă interesează biografiile autorilor, pentru mine contează doar opera lor. Nuferii dintr-o mlaștină nu sunt mai prejos decât trandafirii dintr-o grădină. Și mai este ceva. Voi da toată atenția acelor autori pe care nu-i susține nimeni, nefiind abili sau influenți. La noi s-a creat în timp, de la sine, fără să fi existat vreun plan diabolic în acest sens, un sindicat al succesului, care funcționează cu o precizie nefastă. Dacă nu ești bine plasat în societate, dacă nu poți să oferi vreun serviciu în schimb sau dacă nu ești agresiv, nu ai nicio șansă să fii publicat, ceea ce înseamnă că textele tale, fie și admirabile, nu vor ajunge niciodată la cititori.În colecția mea voi primi oaspeți de seamă, dar le voi acorda azil literar și unor autori marginalizați.”
După „Parcalet” a lui Freddy Gârbaci, iată și următoarele trei titluri ale Listei lui Alex Ștefănescu, în chiar prezentarea coordonatorului:
Silvian Floarea – Premiul. „Este unul dintre cele mai șocante romane pe care le-am citit în ultima vreme. Are un subiect trăsnit și productiv din punct de vedere literar. Conține în el dinamită literară. Poate fi citit ca un thriller, ca o satiră, dar și ca o parabolă despre alienarea la care duce stilul nostru de viață de azi.”
Icsa și Oama primesc un premiu. Bineînțeles, premiul este unul neobișnuit, pentru că dacă n-ar fi fost, nu s-ar fi povestit. Mulți dintre noi și-ar dori să câștige un premiu. Dar câți ar vrea să fie în pielea celor două personaje care nu-și doresc deloc premiul? Iar când legea le interzice să-l refuze, oamenii pot ajunge în situații limită. Romanul lui Silvian Floarea constituie un spectacol. Un spectacol al vieții noastre de zi cu zi, prezentat de niște personaje cât se poate de obișnuite și în același timp teribil de ieșite din comun. Această din urmă calitate le este conferită de gânduri și trăiri care la prima vedere, dincolo de poveste, o să-i pară cititorului cât se poate de familiare. Dar asta numai la prima vedere. În fond, să primești un premiu e un lucru bun, la prima vedere. Și atunci de ce fuge toată lumea de el?
Vlad A. Popescu – Viața face toți banii. „Este unul dintre cei mai inventivi scriitori din câți s-au afirmat la noi în ultimii ani. Fiecare povestire a sa îl ia prin surprindere pe cititor, ca o scamatorie. Ludică și parabolică, purtătoare a unui secret umor, proza lui Vlad A. Popescu se remarcă în același timp prin perspicacitate în înțelegerea-imaginarea modului de funcționare a psihologiilor. (…) Proza scurtă a lui Vlad A. Popescu face toți banii. Poate și pentru că în carte nu se regăsește nicio povestire care să poarte titlul volumului. Cu o voce originală în proza românească, debutant la o vârstă fragedă (în 1996 avea 16 ani), însă într-o epocă mult prea agitată pentru a mai găsi timp pentru literatură, autorul ne propune de această dată un concert care îi pune în evidență cât se poate de inspirat calitățile de comic serios și de tragedian ludic. Urmărind eroii lui Vlad A. Popescu pe stradă, în casă, la serviciu, în mașină sau în cabina de probă, descoperim în fiecare pagină personaje spectaculoase dintr-o lume cât se poate de familiară, o lume în care viața face toți banii.”
Cornel George Popa – Salonul de masaj. „Salonul de masaj (erotic) aflat în centrul atenției lui Cornel George Popa este un paradis artificial și, în același timp, un loc de pierzanie, comparabil cu acela descris de Mircea Eliade în nuvela La Țigănci. Faptele sunt povestite la persoana întâi, într-un stil patetic-repetitiv, de lamentație deznădăjduită, chiar de proprietara salonului, acuzată pe nedrept de uciderea a patru bărbați și condamnată la douăzeci de ani de închisoare. Ce se va întâmpla cu această femeie – care are și o fetiță de aproape patru ani, Miruna Silvestri Mircescu, destinatara din viitor a spovedaniei – veți afla, stimați cititori, pe cont propriu, întrucât, sunt convins (bazându-mă pe propria mea experiență) nu veți lăsa cartea din mână până la parcurgerea ultimei pagini.”