Titlul de mai sus poate părea prețios, riscant, îndrăzneț.
Există însă ici-colea tentative de angajare în astfel de abordări.
Bunăoară cărțile lui Vasile Lovinescu, dintre care se detașează
cele concentrate pe Mateiu Caragiale și pe Ion Creangă. Să spunem
însă că V. Lovinescu nu s-a bucurat încă de “binecuvântarea” lumii
universitare decât rar. Faptul că a fost luat în serios totuși de
critici precum Eugen Simion, de cercetători precum Virgil Cândea
sau Andrei Pleșu, ba chiar de monahi creștin ortodocși precum
profesorul Andrei Scrima nu este chiar de colea…
Periodic apar volume deloc lipsite de greutate academică
referitoare la esoterismul unui Eliade, de pildă – vezi, mai nou,
Marcello De Martino (“Mircea Eliade esoterico. Ioan Petru Culianu e
i « non detti»” apărută la Editura Settimo Sigillo, 2008), care
vine în siajul unei teze de doctorat și al unei cărți semnate de
Marcel Tolcea (“Eliade,
esotericul“, Editura Mirton, Timișoara, 2002). De
altfel, în România nu s-au făcut încă studii serioase pe acest
domeniu. Despre esoterismul românesc însă s-a ținut un curs
universitar la prestigioasa École Pratique des Hautes Études,
acum câțiva ani, curs datorat lui Radu Drăgan, care a avut șansa
unui doctorat, tot acolo, sub îndrumarea cunoscutului profesor
Antoine Faivre. Dar Radu Drăgan se referea strict la așa-numita
cultură scrisă (începând cu Cantemir și încheind cu Mihai Vâlsan și
Vasile Lovinescu).
Dacă este să facem o panoramare, simțim nevoia să privim spre
întreaga cultură română. Nu putem ignora artele vizuale, de pildă:
pictorul Marcel Iancu, care a fost nu numai pasionat de cabală, dar
chiar i-a declarat nu mai puțin celebrului Moshe Idel “Eu pictez
cabală”…
Nimeni nu poate eluda domeniul muzicii contemporane românești,
muzică foarte bine cotată pe plan internațional, al cărei
reprezentant de frunte a fost Ștefan Niculescu – despre
preocupările sale de orientalistică se cunoaște prea puțin
deocamdată. Mai mediatizată a fost practica zen a inegalabilului
Sergiu Celibidache – un adevărat “personaj” ale cărui teorii despre
muzică sunt în mod vădit orientate spiritual. Revenind la
literatură, Tristan Tzara, Benjamin Fundoianu au fost de asemenea
pasionați de cercetările cabalistice. Dar – cine ar fi crezut? – și
Nae Ionescu. Pentru cei pasionați de creștinismul ortodox dintr-o
perspectivă nonconformistă în sensul acestor rânduri, personalități
precum Pr. Andrei Scrima sau Marcel Avramescu nu pot fi
ocolite.
În această ordine, ne vom apropia acum de un autor deosebit de
prolific: poetul George Virgil Stoenescu. Descins din aceeași
familie reprezentată de un Cezar Baltag (care i-a fost părintele
spiritual literar) sau de Ion Barbu, George Virgil Stoenescu
produce cu oarecare discreție tomuri întregi de rondeluri –
splendid ilustrate de uriașul grafician și artist Mircia
Dumitrescu. Ultima sa carte, intitulată – straniu – “Ex” (Ed.
Univers Enciplopedic, 2010) beneficiază de un splendid “Cuvânt
înainte” semnat de Fănuș Neagu, un al doilea naș literar al
poetului, și de o foarte amplă și doctă prefață semnată de
Horia-Roman Patapievici. Prezentul volum conține 600 de rondeluri,
are peste 800 de pagini (!) și este ilustrat cu lucrările lui Hans
Holbein cel Tânăr, fiind reprezentat, practic, întreg ciclul
intitulat “Dansul Morții” – sub ochiul de magistru al lui Mircia
Dumitrescu.
Poet ajuns la deplina maturitate literară, cum remarcă Fănuș
Neagu, George Virgil Stoenescu “Dă cu copita de inorog în praguri
celeste” (p. VII). În realitate, tocmai fiindcă este unul dintre
puținii scriitori contemporani care vorbesc dinlăuntrul mai multor
discipline arcane, George Virgil Stoenescu “mobilizează esteticul
pentru a conjura o realitate în mod vădit trans-estetică” (p. XIX),
observă Horia-Roman Patapievici. Tot el mai consideră că avem prin
Virgil Stoenescu “cel mai întins exercițiu de versificație în formă
fixă din literatura română”. Privind în anasamblu toate volumele
poetului, continuă Patapievici, ne trezim în fața unui munte de
rime care, prin vastitatea sa, “schimbă însăși natura rimei, așa
cum o piramidă schimbă natura blocurilor de piatră din care e
făcută” (p. XX). Cu alte cuvinte, suntem în fața unei adevărate
construcții rituale…
Pasionat de astrologie și de tarot, poetul nu așază nimic la
întâmplare, dar aceasta nu înseamnă că liricul este primejduit.
Efluviile magice rezultate din arta poetică altoită pe arta regală
reușesc să ne aducă în preajma unei construcții uriașe. De unde și
întrebarea firească: ce se află înlăuntrul acestei piramide? “În
intenția autorului, structura numerologică a construcției reflectă
până la identitate vechea ordine a lumii, care, în
zilele noastre, a devenit ordinea ascunsă a lumii vechi”,
arată Patapievici. De aici decurge îndrăzneața întreprindere de
oglindire a arhitecturii numerologice a cosmosului prin vers, dar
și titlul cărții: majoritatea oamenilor se situează astăzi, din
păcate, în afara acestei ordini ascunse a lumii.
În acest caz, rolul poetului este cel de pontif, de înțelept.
Sau, după cum se spune într-una din povestirile hasidice adunate de
Martin Buber, “așa cum o mână ținută în fața ochilor poate acoperi
cel mai înalt munte, tot așa mărunta noastră viață pământească
împiedică privirea uriașelor lumini și taine de care universul este
plin; iar cel care este în stare să înlăture obstacolul din fața
ochilor săi, așa cum ai da o mână la o parte, acela vede marea
strălucire a interiorității universale” (vezi “Povestirile
Rabinului Nahman”, Martin Buber, Ed. Hasefer, 1998, traducere și
Cuvânt înainte de Amelia Pavel, p. 39).
Există câteva simboluri obsedant repetitive în poezia lui
George Virgil Stoenescu:
“Era pur și simplu minunat în
vis
Prin intermundii călătoream
mereu
Purtat de albine repetam
rebis
Pe urmele rătăcitorului iudeu”
Tema iudeului rătăcitor – interpretată aiurea drept
antisemită: întâi că antisemitismul este un non-sens pentru orice
creștin întreg la minte și la suflet (atât Iisus cât și primii săi
discipoli au fost evrei!). În orice caz, în cartea de față, precum
și-n cele precedente, evreul rătăcitor este arhetipul unei altfel
de nemuriri. Reprezintă principiul prin care corpul aspirantului va
coagula o altfel de stare, devine “prea dur pentru secera morții”
(conform lui Valentin Tomberg, de care autorul nu este
străin).
Apoi prezența albinei, un simbol deosebit de ofertant.
Lacrimile zeului Ra (Soare) ajunse pe pământ erau tocmai albinele
la egipteni, preotesele de la Eleusis și Efes erau supranumite și
albine – iată tot atâtea motive atent cultivate de poet, el însuși
aflat înlăuntrul tainelor inițiatice. În plus, albinele închid în
ele înțelepciunea divină, rostea poetul Virgiliu acum peste 2000 de
ani.
“În Iulie șapte înroșită cătușă
Luna plină hrănea șarpele pe
caduceu
Trebuia să înviu din proprie
cenușă”
Acest “iulie șapte” revine de asemeni redundant și este din
perspectiva cheii noastre de lectură o expresie care însoțește
iubita. Dar nu orice fel de iubită, ci jumătatea feminină a
propriei interiorități în așteptarea stării de androgin. Acest
galop spre iulie șapte este galopul spre pasajul temporal salvator
dincolo de care lumea aceasta își găsește adevăratul său
rost.
După necesare și importante prefețe făcute în volumele
anterioare de critici de calibru precum Barbu Cioculescu, Eugen
Negrici sau Daniel Cristea Enache, în prefața lui Horia-Roman
Patapievici sunt desțelenite de această dată înțelesurile simbolice
ale jocului de tarot. Două sunt cărțile de tarot care rezumă acest
volum: cartea care simbolizează “Diavolul” și cea care
întruchipează “Îndrăgostitul”, consideră Patapievici. Tensiunea
acestui binom – ilustrată aproape în toate poemele – ajunge să
atragă grave semnale de alarmă cu privire la lumea în care
trăim:
“«Diavolul». Binele nu poate fi organizat, ci doar practicat.
Tradiția nu se poate instaura cu forța binelui și nici impune prin
legi, oricât de bune ar fi. Tradiția poate fi realizată prin trăire
și ratată prin instituționalizare (…) «Îndrăgostitul». Fără
discernământ, nu există ascensiune. Discernământul este făcut
posibil de amintirea paradisului; în Paradis nu se poate ajunge
prin discernământ” (p. XLI). Cu alte cuvinte ajungem din nou la
vorba înțeleptului: singura modalitate de a lupta contra răului
este progresul constant în bine…
Avem, în orice caz, de-a face cu o carte ale cărei sensuri
sunt îndelung șlefuite, precum o face orice hermeneut creștin –
punte între magie, gnoză și mistică.
PS: În ceea ce privește ultima apariție românească pe această
temă: “Literatura luciferică. O istorie ocultă a literaturii
române”, scrisă de Radu Cernătescu (Ed. Cartea Românească, 2010),
voi reveni curând.
MARIUS VASILEANU (n. 14 aprilie 1964, în Gura
Humorului, Bucovina) are o licență în filosofie (Universitatea
București) și un master în antropologia spațiului sacru
(Universitatea de Arhitectură “Ion Mincu”). Din 2007 este doctorand
al Universității București, Facultatea de Litere, cu o temă
interdisciplinară în care continuă studiile de antropologie a
religiei. A fost director al Editurii Muzicale și profesor de
istoria religiilor în învățământul preuniversitar. A ținut cursuri
și seminarii de introducere în istoria și antropologia religiilor
la Universitatea București și la Universitatea de Arhitectură “Ion
Mincu”. A susținut o bogată activitate în presă: studii, articole,
eseuri, recenzii, proză scurtă, editoriale, interviuri – în
jurnale, reviste culturale și cu profil spiritual -, producător și
realizator de emisiuni radio, numeroase colaborări la principalele
televiziuni centrale. A fost redactor-șef al revistei
Adevărul literar și
artistic. În prezent realizează o pagină de
religie în săptămânalul Timpul. A publicat cartea “În căutarea duminicii. Sacru și profan în
epoca foiletonistică” (Editura Paralela 45,
2008).