Literatura si pizza

Ma conving pe zi ce trece tot mai mult ca mare parte din literatura actuala – de la noi sau de la Paris (Michel Houellebecq) – se face dupa principiul democratei si tot mai iubitei mancari de origine napoletana. Adica a pizzei, care are miezul egal cu coaja, exteriorul multicolor cu profunzimea – sau cu lipsa de profunzime -, oricum, totul la vedere.
Modesta la inceput, un fel unic dar relativ satios, pizza e semnul vremii noastre culturale. Este sigla lipsei de secrete sau a putinatatii miezului ascuns, a indiferentei fata de traditionale structuri ierarhizate simbolic. Daca un roman clasic, de Preda sau Balaita, Tournier sau Sabato, are timpii lui de fierbere, la focul mic, lent, al elaborarilor calme, meditative, pizza – sau mai agresivul, postmodernistul hot-dog – este semnul frugalitatii impuse de timpul cronometrat al noii generatii internationalizate spontan. Ce obtinea romancierul de altadata prin constructia unei apetisante lucrari bine rumenite si impanate cu judecati morale, Coelho obtine printr-o tehnologie rapida, oarecum in serie, fara o structura ferma, insa spectaculoasa, ca la pizza, mimand semnificatia densa si varietatea traditionala. Foamea de sens se potoleste astfel doar pentru scurta vreme, daca nu e doar amagita de asemenea produse la moda.
Pizza e ca un roman de consum, nepretentios, cotidian, vezi romanele de la Polirom ale noului val, vezi minimalismul poeziei tinerilor, Ianus, Sociu, Urmanov, Livia Rosca. Pizza poate e ceva mai mult decat expunere de culori apetisante si familiara promisiune, e un mixtum compositum cultural, aduce o unda de cosmopolitism, de globalizare, de libertate. Intr-o “pizza romana”, pe care-o prefer tuturor celorlalte (unele, de la noi, strident inautentice), se afla savoare inconfundabil de mare (tireniana) prin pretiosul “ansoa”, dar si de pamant, prin boabele verzi de “capere”, care, se stie, se catara pe ziduri de cetate medievala. Apa primordiala, deci, si elementarul humus, de unde deriva umilinta, cuvantul si fructele. Ba chiar, sugerate, focul verilor italice si aerul prin care tipa lastuni. Iar genericul “blat” crocant este chiar grundul civilizatiei noastre europene, de cultivatori ai graului. Pe suprafata ptolemaic-arhaica, occidentalul gust pastoral pentru verdeturi crude poate intalni armonios consistentul bob de porumb balcanic sau pacifica maslina din arhetipala Grecie.
Populara gustare a elevilor italieni ori a adolescentilor aflati in pelerinaj la Roma a devenit expedientul alimentar al unor categorii tot mai vaste de consumatori universali, indiferent de profesie sau de natiune. Latinii ne-au dat drumurile consulare, urmasii lor din Campania – cantonetele si pizza. Nu are ea cine stie ce miez sofisticat si pretios, dar e sincera, efemera, simpla ca viata multor contemporani.