Recenta catastrofă aviatică din Munții Apuseni reprezintă (și) demonstrația tragică a faptului că România nu mai există. Cele mai bine de șase ore care s-au scurs de când accidentul a fost anunțat chiar de către unul dintre supraviețuitori și momentul când victimele au fost preluate de către autorități sunt ceasurile în care România s-a despărțit, definitiv, de români.
În acele ore (ca în oricare altele), România ar fi trebuit să fie reprezentată de autoritățile și puterile sale, alese, numite, învestite. În acele ore, niciuna dintre autoritățile statului nu a funcționat, prin urmare nici țara nu a funcționat. Toate instituțiile statului, absolut toate, s-au dovedit a fi niște forme de mucava lipsite în totalitate de conținut.
România s-a arătat românilor așa cum este în realitate: o formă fără fond, un concept calp, o abstracțiune penibilă și păguboasă.
În timp ce România prin, repet, toate instituțiile sale își dădea în vileag inexistența, ea se și despărțea, definitiv, de români. Români care au arătat că, deși trăiesc într-o țară care s-a lepădat de dânșii, se încăpățânează să o locuiască. În seara și noaptea de luni, 20 ianuarie 2014, un pădurar, câțiva săteni, niște salvamontiști și membrii unui club off-road, niște români adică, au făcut ceea ce ar fi trebuit să facă România.
Diferența dintre ceea ce au făcut românii și ceea ce n-a făcut România poartă și două nume: Aurelia Ion și Adrian Iovan. România i-a lăsat pe acești doi oameni să moară. Românii au salvat alți cinci.