În iureșul mediatic zilnic în care toți ziariștii țin să-și dea
cu părerea despre orice subiect, indiferent de pregătirea lor,
rareori mai este loc pentru a asculta specialiștii. Iată de ce am
redeschis o carte care mi-a plăcut mult atunci când am citit-o:
“«Locul celuilalt» – ortodoxia în modernitate” (Ed. Paideia, 2007),
scrisă de Mirel Bănică.
Doctor în Litere al Universității din Geneva (Elveția), cu
specializarea “Studii europene”, Mirel Bănică a făcut mai multe
stagii de cercetare postdoctorală pe teme care aparțin sociologiei
memoriei și sociologiei religiei în centre universitare renumite
din Canada și Franța. Astăzi, Mirel Bănică este cercetător al
Institutului de Istorie a Religiilor (Academia Română). Este una
dintre cele câteva (puține) voci foarte echilibrate pe care le
cunosc în spațiul public românesc, care au onestitatea și
maturitatea spirituală de a se pronunța fără ocolișuri, dar și în
afara obsesiilor “politically correct” atunci când se referă la
credința creștină și la Biserica Ortodoxă Română (BOR). Analizele
sale publicate în “Dilema”, respectiv “Dilema veche”, cum sunt
majoritatea celor adunate în această carte, mi-au stârnit admirația
și simpatia.
“A afirma faptul că mulți dintre tinerii făcând parte din fenomenul
generațional al anilor ’90 s-au convertit la ortodoxie poate părea
la o primă vedere un nonsens sau chiar mai mult, o afirmație
provocatoare. Cu toate acestea, persist să cred că în acea perioadă
s-a manifestat și produs un veritabil proces de conversiune
religioasă la ortodoxie, definită prin redescoperirea fondului
liturgic și religios și întoarcerea la un stil comunitar de viață,
specific religiei ortodoxe” (p. 108). Astfel începe unul dintre
eseurile cele mai vii care se focalizează asupra generației ’90 și
a fenomenului ASCOR.
Dar Mirel Bănică privește cu ochii și instrumentele științifice,
cele ale sociologiei religiei: “Ipoteza noastră este aceea că, în
ansamblul său, secularizarea internă a ortodoxiei anilor 1990 era
încă în stadiu incipient, presiunea modernității și efectele ei
corozive mult mai reduse. Procesul a fost încurajat de absența, în
acel moment istoric precis, a vectorilor perturbatori ai
modernității, mai ales de lipsa televiziunilor comerciale, a
internetului etc. Direct și simplu spus, tinerii au avut mai mult
timp la dispoziție pentru a fi atrași de conferințele ASCOR decât
de jocurile în rețea internet desfășurate între căminele
studențești, așa cum se-ntâmplă astăzi…” (p. 109).
Indubitabil, autorul are dreptate. Observator subtil al acelor
vremi, Mirel Bănică continuă nu fără melancolie vorbind cu imens
bun-simț despre raportul laicatului cu clerul, ecuație care încă nu
și-a găsit o soluție rezonabilă & fecundă, sau despre
moștenirea lăsată de generația ’90. El vorbește cu admirație
sinceră despre tinerii care au dus lucrurile până la capăt,
călugărindu-se, “devenind vrednici nevoitori sau întemeietori, la
rândul lor, de așezăminte monahale, reînnoind prin gestul lor
miracolul ortodox al renașterii continue. Ei au adus în mediul
monastic un suflu și o energie nouă, poate chiar o «re-inventare» a
monahismului, dacă ne este permisă această afirmație. Alții au ales
să se dedice studiilor teologice, din pasiune și vocație, studii
adăugate trunchiului de bază, în cele mai multe cazuri științe
exacte sau politehnică. Cu toții au fost însă marcați, cu diferite
grade de intensitate, de experiența unică a contactului direct cu o
Ortodoxie reală, deschisă către dialog și fraternitate sinceră” (p.
111)
Mirel Bănică are perfectă dreptate – aș adăuga aici una dintre
regulile cele mai limpezi care arată că efortul tinerilor acelor
ani era autentic: recursul la marii duhovnici. Dar parcă și
aceștia, marii “stareți”, erau pe atunci mai puțin radicali – sau
poate că, internetul nefiind încă introdus în România și neexistând
decât foarte puține posturi tv, erau mai puțin mediatizați…
Afirmațiile de mai sus, pe care M. Bănică le face nu fără o anume
melancolie, ajung la zile mai apropiate nouă (anul 2007), când,
spune cercetătorul, “Ortodoxia românească este din ce în ce mai
marcată de un subtil și persistent proces de «secularizare
internă», de probleme dificile ale instituției ortodoxe în
ansamblul său, de ruptura dialogului cu intelectualii laici, dar
«sensibili» la problematica religioasă. În acest cadru, «generația
anilor ’90» poate fi un veritabil model, prin dimensiunile și
valoarea socială pe care le-a avut” (p. 111)…
Nu poți să nu meditezi cu gravitate la cele de mai sus. Iar dacă
mai iei în considerație și afirmațiile venite chiar din partea unor
tineri ierarhi – într-o discuție privată, unul dintre aceștia îmi
vorbea cu incredibilă luciditate despre “fenomenul laicizării
clerului” – ori a celor câțiva intelectuali care s-au aplecat cu
decență asupra fenomenului religios contemporan din România (mă
refer la Andrei Pleșu, Horia-Roman Patapievici, Teodor Baconski,
Mihail Neamțu, Radu Preda, Radu Carp și alți câțiva cu care Mirel
Bănică rezonează), situația nu pare a fi deloc pe roze…
Sau, după cum subliniază autorul, “Tinerii pot fi «câștigați»
pentru credință nu doar prin lungi și (uneori) anoste ore de
religie predate de oameni fără vocație, ci mai ales prin dialoguri
deschise, fără complexe (…) Personalități extreme, auto-declarate
«gardieni ai ortodoxiei», ce-și varsă sacii de ură și de frustrare
prin diverse site-uri și forumuri internet ar fi mai bine
«regularizate» dacă ar fi supuse judecății cumpănite a grupului,
efectul fiind benefic pentru toată lumea” (p. 112). Mirel Bănică
are perfectă dreptate, dar din păcate centrul oficial de greutate
al «grupului» – Patriarhia, ierarhii, facultățile de teologie –
pare să se teamă de radicali. Nu este în stare de acțini ferme, la
vedere. Sau poate că acesta este stilul ortodox: acela de a face
îndelung exersate – timp de secole – eschive…
Nu mi-am propus o recenzie a acestei cărți, care conține eseuri de
rar rafinament intelectual (de la “Biserica Ortodoxă și provocările
viitorului” și “Ordinea kitsch” până la “Les catholiques a la
loupe: despre utilitatea și limitele sondajelor religioase” sau
“Ortodoxie, intelectualism, intelectuali”), dar nu pot să nu notez
o ultimă observație despre scrisul lui Mirel Bănică: chiar atunci
când se referă la chestiuni nu tocmai creștine petrecute înlăuntrul
ortodoxiei, are umor. Adică este pe Calea Împărătească, afin cu
ceea ce Teodor Baconski numea “Râsul patriarhilor”…
MARIUS VASILEANU (n. 14 apr. 1964 la Gura Humorului, Bucovina) are
o licență în filosofie (Universitatea București) și un master în
antropologia spațiului sacru (Universitatea de Arhitectură ”Ion
Mincu”). Este doctorand al Universității București, Facultatea de
Litere, cu o temă interdisciplinară în care continuă studiile de
antropologie a religiei. A fost director al Editurii Muzicale și
profesor de istorie a religiilor în învățământul preuniversitar. A
susținut o bogată activitate în presă: studii, articole, eseuri,
recenzii, proză scurtă, editoriale, interviuri – în jurnale,
reviste culturale și cu profil spiritual -, producător și
realizator de emisiuni radio, numeroase colaborări la principalele
televiziuni centrale. În ultimii ani a fost editorialist și editor
coordonator (departamentul cultură-religie) la ziarul ”Adevărul”
și redactor-șef al revistei ”Adevărul literar și artistic”;
ulterior a fost senior editor la agenția de presă ”NewsIn”,
coordonând departamentele de cultură-religie și media-publicitate.
Actualmente semnează o rubrică săptămânală în suplimentul
”Aldine” al ziarului ”România liberă” și predă istoria
religiilor la Universitatea București.