Viktor E. Frankl
Omul în căutarea sensului vieții
Editura Meteor Press
Traducere de Silvian Guranda. Ediția a doua (prima a apărut în 2009).
Cartea a fost vândută în peste 2 milioane de exemplare și a intrat în categoria „celor mai influente zece cărți ale Americii”. Conține istorisirea vieții unui om care, dintr-un număr, a redevenit o persoană.
Scrisă în 1945, Omul în căutarea sensului vieții a lui Viktor E. Frankl (1905-1997) este o carte cu un destin de excepție. Tradusă în 22 de limbi, în America s-a vândut în peste două milioane de exemplare și a fost inclusă în categoria „celor mai influente zece cărți ale Americii”, iar ediția din 1984 după care s-a făcut prezenta traducere în limba română reprezintă a 73-a ediție publicată în limba engleză, cartea ajungând însă ulterior și la a 143-a reeditare.
Întrebat într-un interviu cum își explică succesul cărții, autorul însuși a oferit două motivații: Volumul este o „expresie a suferinței vremurilor noastre”, în sensul că dacă sute de mii sau milioane de oameni se simt atrași de o carte care promite încă din titlu să le dezvăluie câte ceva despre sensul vieții, înseamnă că această dorință de sens este „o chestiune” care „îi pune pe jar”. Succesul la public este și rezultatul modului de structurare a cărții, formată din două părți care „își susțin reciproc credibilitatea”: prima parte, autobiografică, Experiențe din lagărul de concentrare, probează validitatea practică a teoriilor psihanalitice despre sensul vieții, iar partea a doua, teoretică, Logoterapia pe scurt, sintetizează ideile ce se pot desprinde din faptele de viață.
Autorul a trăit experiența a trei ani de teroare în lagărele naziste de la Auschwitz și Dachau. În timpul suferinței îndurate și parțial din cauza acesteia, și-a dezvoltat viziunea psihoterapeutică, cunoscută sub numele de logoterapie. În centrul teoriei sale stă convingerea că forța motivatoare fundamentală a omului este căutarea sensului existenței.
Potrivit lui Gordon W. Allport, cartea reprezinta „mai mult decât povestea biruinței lui Viktor E. Frankl asupra morții: este o remarcabilă combinație de stiință și umanism și o introducere în cea mai semnificativă mișcare psihologică a zilelor noastre.”
Viktor Frankl este unul dintre cei mai influenți gânditori din domeniul psihoterapiei, logoterapia lui Frankl fiind apreciată drept cea de-a treia școală vieneză de psihoterapie, după psihanaliza lui Sigmund Freud și psihologia individuală a lui Alfred Adler. Dr. Viktor E. Frankl a fost profesor de neurologie și psihiatrie la Universitatea din Viena. Timp de 25 de ani a activat ca șef al Clinicii de Neurologie din Viena. Frankl a ținut cursuri la universitățile Harvard, Stanford, Dallas și Pittsburg și a fost profesor de logoterapie la U.S. International University din San Diego, California. A scris 39 de cărți, traduse în 40 de limbi.
După trei ani petrecuți ca deținut în lagărele de la Auschwitz și Dachau, Frankl este eliberat odată cu terminarea războiului. Și el, ca și alți foști deținuți, părăsește Auschwitz cu o întrebare pe care înăuntru nu a avut curajul să o pună nimănui cu voce tare: în ce se transformă oamenii, odată ajunși acolo? Fiindcă e clar că ceva se întâmplă. Cruzimea și condițiile din lagărele naziste au omorât oameni. Însă, poate mai grav decât asta, au mai făcut ceva: au îngenuncheat personalități și au distrus mentalități. Majoritatea oamenilor care au ieșit de acolo în viață n-au mai fost niciodată Oameni. Cumva Elie Wiesel avea dreptate atunci când a rezumat toate atrocitățile lagărelor naziste într-o singură frază: „La Auschwitz au murit omul și ideea de om”.
„Omul în căutarea sensului vieții”, reprezintă o meditație privind evenimentele din lagărele de concentrare naziste în care autorul a fost ținut ca prizonier. Totuși cartea nu este despre Holocaust, cât este despre interacțiunea și dialogul lui interior cu întâmplările din lagărele pe unde a fost plimbat și cum s-a folosit de logoterapie, pentru a nu-și pierde speranța.
Cartea are două părți și o postfață, care a venit drept completare la ediția din 1984.
Partea întâi cuprinde „Experiențe din lagărul de concentrare”, în partea a doua Frankl descrie ce este „Logoterapia pe scurt”, iar în postfață redă un transcript dintr-o conferință susținută în anul 1983, în Germania de Vest. Felul cum povestește Frankl evenimentele importante la care a luat parte în lagărele de concentrare naziste, scoate la suprafață multe „insight”-uri despre comportamentul și natura omului.
„Unul dintre deținuți, care la sosirea sa mărșăluise de la gară până la lagăr într-o coloană lungă de necunoscuți, mi-a spus mai târziu că se simțise ca și cum ar fi participat la propria înmormântare. Viață îi păruse absolut fără niciun viitor. O privea ca și cum ar fi fost deja încheiată, ca și cum ar fi murit deja. Acest sentiment al lipsei de viață, se intensificase și din alte cauze: din punct de vedere temporal, lipsa unui capăt pentru perioada de prizonierat era cel mai acut resimțită; din punct de vedere spațial, aveam de-a face cu îngrădirea în limitele lagărului.”
„Consider că este o concepție greșită și periculoasă despre igiena mintală presupunerea că omul are nevoie în primul rând de echilibru sau, așa cum este numit el în biologie – de «homeostază», adică o stare lipsită de orice tensiune. De fapt omul nu are nevoie de o astfel de stare lipsită de tensiune, ci mai degrabă de strădania și lupta pentru atingerea unui scop valoros, a unei sarcini liber asumate. Lucrul de care omul are nevoie este nu să scape cu orice preț de tensiune, ci de chemarea pe care i-o adresează un anumit sens potențial care se vrea realizat.”
„Accentul pus pe responsabilitate este reflectat de imperativul categoric al logoterapiei care sună astfel: Trăiește ca și cum ai trăi a doua oară, iar prima dată ai fi acționat la fel de greșit pe cât ești acum pe cale să o faci! Mi se pare că nimic nu ar stimula mai mult sentimentul de responsabilitate ca această maximă care îi cere omului să-și imagineze mai întâi că prezentul este deja trecut și mai apoi că trecutul poate fi încă schimbat și îndreptat. Un astfel de precept îl confruntă pe om cu finitudinea și finalitatea a ceea ce face atât cu viața sa, cât și cu sine însuși.”
„Dragostea este singurul mod în care putem cuprinde o altă ființă umană în nucleul cel mai lăuntric al personalității sale. Nimeni nu poate deveni pe deplin conștient de esența unei alte ființe omenești dacă nu o iubește. Dragostea ne face în stare să vedem trăsăturile și caracteristicile esențiale ale persoanei iubite; ba chiar mai mult, vedem potențialul din persoana iubită care nu este încă actualizat. Mai mult, prin dragostea sa, cel care iubește îi permite persoanei iubite să își actualizeze potențialul. Făcându-l pe cel iubit conștient de ceea ce poate fi și deveni, el face ca aceste potențialități să devină realitate.”