Mihail Șișkin s-a născut în 1961 la Moscova și a absolvit Universitatea Pedagogică de Stat din același oraș. După absolvire, a lucrat trei ani pentru o revistă de tineret și cinci ani ca profesor de germană și engleză. Debutul său literar a avut loc în revista Znamia în anul 1993, iar în 1995 a plecat în Elveția, unde a avut ocazia să lucreze ca interpret și ca profesor.
Șișkin este singurul scriitor care a primit toate cele trei mari premii literare rusești: Russkii Buker în 2000, pentru Luarea Izmailului, Naționalnîi bestseller în 2005, pentru Părul Venerei, și Bolșaia kniga în 2011, pentru Scrisorar.
În afara premiilor naționale, a fost recompensat și cu prestigioase premii internaționale: Premiul Cantonului Zürich în 2000, Prix du Meilleur livre étranger (secțiunea eseu) în 2005, Premiul Grinzane Cavour în 2007, Premiul internațional pentru literatură Haus der Kulturen der Welt în 2011.
Romanele sale cele mai importante au fost dramatizate și puse în scenă: Luarea Izmailului la Teatrul MOST, Părul Venerei la Atelierul Piotr Fomenko, iar Scrisorar la Teatrul de Artă Cehov din Moscova.
„ș…ț este vorba de înțelegerea unor realități comune vieții în lagărul socialist – și aici lucrul este mai ușor pentru cititorul român trăitor în «epoca de aur» –, a realităților sovietice, un obstacol destul de mare pentru cititorul occidental. Acesta este și un laitmotiv al scrierilor rusești contemporane. Generații întregi au fost și continuă să fie marcate de realitățile sovietice: viața lui homo sovieticus, frustările lui, năruirea idealurilor lui de către sistem sunt o temă comună, un fel de catharsis la care apelează scriitorii înșiși pentru a putea merge mai departe. Rememorarea realităților este importantă și pentru cetățenii din Rusia postsovietică, pentru că astfel, prin rememorare, prin retrăirea unor amintiri din copilărie sau tinerețe, ale lor sau ale strămoșilor lor, încearcă să se despartă de acest trecut. Sunt lucruri care însă nu pot fi uitate, nu pot fi îngropate; trebuie să le păstrezi într-un colțișor al memoriei – ele sunt cele care te-au format, în fond, cele care te-au făcut să fii într-un anume fel și nu în altul, te reprezintă și te fac să te împaci, în ultima instanță, cu propria persoană.
Pendularea aceasta între cele două lumi, cea apusă, din Uniunea Sovietică, și cea actuală, în Rusia sau aiurea, ideea de repetiție, de repetabilitate a fenomenelor istorice, care, nu circular, dar în spirală, se repetă, în forme modernizate, actualizate, accidentele timpului, blocat uneori între trecut și prezent, fatalitatea ce guvernează istoria socială și cea personală a oamenilor din Rusia, ce explică, în ultimă instanță, și evenimente din Rusia contemporană, sunt numai câteva din trăsăturile romanelor lui Mihail Șișkin.” (Antoaneta Olteanu)
*
* *
Uneori, noaptea, D. nu putea să doarmă și se gândea că aceste pietre pe care le sfredelise cu burghiul, pentru a pune polița pentru cărți, aceste ziduri mănăstirești, zidul acesta de pământ acoperit de atâtea secole de lobodă și brusturi, au văzut mii de oameni care au dispărut fără urmă. Cândva venise aici călare însuși Iuri Dolgoruki. Nici nu au apucat să termine de construit, că a venit Batu. Și începură să se bată și să se taie și să se secere fără milă, și toți oamenii muriseră, și cursese sânge creștin ca un râu, și femeile, și copiii fuseseră străpunși de sabie și unii se înecaseră în râu, și nu a mai rămas în oraș nici un om viu, toți muriseră și băuseră aceeași cupă a morții. Abia ce-și reveniseră, ce reconstruiseră, că a venit Tohtamîș. Și din nou au fost culcați toți pe pământul pustiu, pe iarba neagră, înghețați, acoperiți de zăpadă și gheață, nepăziți de nimeni, cu trupurile lor mâncate de animale și sfâșiate de numeroase păsări. Apoi au dat orășelul ca moșie lituanianului Svidrigailo și a fost foamete mare. Apoi hanului din Kazan’, Abdul Latif – și a fost foamete mare. În timpul lui Ivan cel Groaznic, țareviciului de Astrahan, Kaibula, și a fost foamete mare. Hoțul de la Tușino l-a trimis aici pe fiul țarului din Kasim, Murad, și a fost foamete mare. Lui Svidrigailo i s-au scos ochii. Abdul Latif a fost torturat, apoi i s-au rupt mâinile și picioarele și a fost tras în țeapă. Kaibula a fost otrăvit. Lui Murad i s-a turnat, ca unei broaște, apă prin anus. Apoi aici au au început să tot fie trimiși schismaticii. Aici li s-au tăiat limbile. Apoi au fost mânați prizonierii suedezi – toți au murit de frig și de slăbiciune a stomacului. În timpul lui Pugaciov a fost dat aici un ucaz minunat al lui – li se rupeau nările. În timpul lui Nicolae s-au revoltat așezările militare – oamenii au început să fie bătuți cu vergile. Apoi au început construirea căii ferate – iar de o parte și de alta sunt numai oase de ruși, câte mai sunt, Vanecika! Au construit o fabrică – greve, aresturi, ocnă. Războiul – bărbații zdraveni au plecat, cei fără picioare s-au întors. Revoluția – în turn s-a instalat Ceka. Chiar în spatele zidului de pământ sunt gropi comune. Copiii dezgroapă cranii și fug cu ele, punându-le în bețe. Apoi colectivizarea, industrializarea. La mănăstire s-a amenajat un lagăr. În turn erua colțul roșu și biblioteca. Acum oamenii erau împușcați în afara orașului, în pădure. Copiii dezgroapă și acolo și fug cu cranii în bețe. Din nou război. Bărbații zdraveni au plecat, cei fără picioare s-au întors. A fost foamete mare. Din nou dezgroapă și fug.
Mihai Șișkin. Fotografie de Cătălin Georgescu
Noaptea nu aveai scăpare din cauza țânțarilor.La dispoziția lui D. se afla, în particular, clubul unde veneau participanții de la cele două licee tehnice profesionale, la dans. După dans, pe Vladimirski spusk se organizau bătăi, stupide, violente, cu schilodiri. Se băteau cu centuri soldățești cu catarame, cu sticle cu fundul spart, cu lanțuri de bicicletă. D. suna la miliție și în receptor, la capătul celălalt al firului, i se răspundea cu o pufnitură nemulțumită:
– Ei, știm, știm!
UAZ-ul venea fără să se grăbească, parcă așteptând să se termine totul de la sine și-și îndrepta farurile spre ceața care se ridica de pe Kolokșa. Adolescenții apucau să dispară, spărgând pe drum vreun felinar sau geamul unui chioșc. Cei ce rămâneau șchiopătau, înjurând și scuipând sânge. Odată D. a scos din apă, pe drum, un băiat căruia îi înfipseseră în burtă un fel de stilet. Băiatul scrâșnea din dinți, se chircea de durere și, cu ochii ieșiți din orbite, șuiera:
– O să-l omor!
D. se certase cu milițienii că nu fac nimic și că nu vor să facă, că-i lasă pe toți să fugă, că așa băieții o să se taie unul pe altul, dar nu s-a schimbat nimic. D. suna din nou, din nou înjura. Odată un sergent a spus printre dinți, acoperind prost receptorul:
– Uite și fătălăul ăsta.
Tot timpul spărgeau cu pietre felinarele de la intrarea în club. D. comandase un fel de înveliș special, din plasă, pentru bec. Băieții legaseră un cui de un par lung și prin grilajul de sârmă străpungeau becul.
Pianul care se afla pe scena clubului era zgâriat, i se rupeau clapele. D. pusese un lacăt la capac. Lacătul fusese spart.
Furau tot, luau tot ce se putea. Dispăreau hârtiile, tușul, pixurile, creioanele trimise de la Vladimir. Noaptea, în magazie, spărseseră o fereastră și luaseră pick-up-ul, mingiile, tot felul de prostioare, lăsaseră numai cupa transferabilă, după ce își făcuseră nevoile în ea. De la ferestre fuseră luate cremoanele.
Acoperișul era spart în câteva locuri. Toaleta era, încă înainte de sosirea lui D., închisă – ușa era acoperită cu scânduri puse în cruciș. În cabinetul lui, după ce plouase, parchetul se umflase, se ridicase, se vălurise, ridicând biroul și dulapurile.
Banii alocați reparațiilor dispăruseră înainte să ajungă la Iuriev. Autoritățile orașului, după ce-l primiseră odată pe D. la ele în conacul cu coloane din piața principală, unde în scuar se moleșiseră gherghinele turtite de soare, pline de coropișnițe, nu mai reacționaseră la telefoanele, rapoartele, scrisorile și cererile lui sau trimiteau niște chitanțe analfabete, cu greșeli primitive. Era clar, imediat își dăduseră seama că puteai să nu te temi de D.
Uneori D. suna la Moscova, la tată și la bunică, ei locuiau la Stroghino. Tata, în tinerețe, făcuse armata pe un submarin și de atunci nu se mai dezlipea de tricoul său de marinar. Își bea și pensia lui, și pensia mamei sale oarbe de bătrânețe, iar când banii se terminau, își punea medaliile și se ducea să se milogească la magazin.
Când tata era treaz, se bucura foarte mult de telefoanele lui D. și spunea:
– Bună ziua, fiule! Ei, ce faci pe acolo? Totul e bine?
– Da, da, totul e în ordine!, răspundea D.
Tatăl o chema la telefon pe bunică:
– Mamă! Vino repede! Repede! E Jenia!
Bunica avea mult peste nouăzeci și începea ea să vorbească. Mai întâi îl întreba pe D. cum e la ei cu mâncarea, iar mai apoi i se părea că tatăl ei vorbește cu ea, parcă îl ruga s-o lase să iasă în curte să se joace cu prietenele, iar tatăl ei nu-i dă dădea voie.
– Pot?, întreba ea în receptor? Pot?
– Bunico, eu sunt, Jenia!, striga D.
– Jenia?, repeta ea speriată. Alo, cine este?
Apoi bunicii i se părea că au venit din nou să-l aresteze pe soțul ei și ea începea să plângă în receptor.
– Nu trebuie! Lăsați-l! ce faceți?
– Bunico!, încerca s-o întrerupă D. Dar sunt eu, Jenia al tău! Liniștește-te! Dă-mi-l pe tata!
Dar ea nu asculta.
– Lăsați-l! Ce v-am făcut? Lăsați-l!
Bunica, înainte de a muri, se uscase de tot, era mai ușoară ca un copil. D. a venit la Moscova la înmormântare. Tatăl, care o bătuse pe bătrână, nu a permis s-o incinereze, deși așa ar fi fost mai simplu pentru toți, spunând că asta a fost ultima ei dorință. Insista să i se facă slujbă la biserică, ceea ce ieșise foarte scump și, în cele din urmă, a fost nevoit să plătească D. din banii pe care el și Mașa îi puseseră deoparte pentru concediu. A fost nevoie să meargă cu un PAZ bușit la cimitirul din Malahovka. Tocmai se dezgheța, ploua mereu, nămeții scădeau văzând cu ochii și mormântul săpat în ajun era aproape plin de apă. Sicriul, practic gol cu bunica-copil, tot timpul plutea în sus și a fost nevoie să fie apăsat cu lopata, când au început să arunce pământ.
D. s-a întors acasă în aceeași zi, plecând repede de la pomana la care beau vecinii, iar tatăl a fost primul care a căzut sub masă. D. a venit acasă cu trenul, obosit, ud leoarcă și și-a adus aminte că, odată, în copilărie, vara, la casa de vacanță, era o zi caniculară și bunica voia să se ducă cu el la râu, iar el, nu se știe de ce, nu voia, și așa de tare a enervat-o cu încăpățânarea lui, că ea a luat o creangă și a început să-l trosnească dureros peste picioare, și așa l-a alergat pe strada care se numea fundătura Solnecinîi. Apoi D. a adormit și a avut un vis, se făcea că mergea cu pantofii lui de lac, de gală, cei cumpărați încă de la nuntă, pe stradă, în ploaie, și prin tălpile subțiri simțea umezeala asfaltului.
Și la Iuriev era o vreme posomorâtă și întuneric încă de dimineață. În ploaie, cerul acoperea compact orașul, jos, negru, ca talpa unei cizme cerești.
Unele ferestre ale micului apartament din turnul Strelețkaia dădeau spre Zarecie, și acolo zăpada era înnegrită și terasamentul îndepărtat, pe el veneau, din nord, vagoane cu lemn, iar celelalte ferestre dădeau în spatele cantinei, de acolo se scoteau și se lăsau să se răcească în zăpadă rezervoare învăluite în abur.
Se făcea focul cu lemne. Lemnele erau aduse de Viktor, un deținut nepăzit din colonia locală, fără dinți, cam grosolan, provocator, cu un veston negru cu număr. Îi mai rămăseseră până la eliberare numai vreo două luni.
Mașa îl servea cu ceai și covrigi. Viktor ținea multă vreme covrigul în cană, apoi îl sugea.
Mașa l-a întrebat pentru ce era închis.
Viktor a rânjit.
– L-am bătut pe ginere.
– Doamne, și-a plesnit ea mâinile. Dar cum așa?
– La nuntă.
– La nuntă?
– Ei, da, la nuntă.
– La care nuntă?
– La a mea, la a cui?
– Dar de ce, Viktor?
A ridicat din umeri, sugând covrigul.
– La beție. Am băut, Maria Dmitrievna.
– Dar de ce, Viktor, nu înțeleg nimic, ce v-a făcut?
– Păi nici eu nu știam ce fac, Maria Dmitrievna. Dar el e un om bun, nu pot să spun nimic.
După ce a terminat de băut ceaiul și a băgat covrigi prin buzunare, Viktor a plecat, lăsând în urma sa mirosul de închisoare.
Soba mică fumega, în cameră era aerul era sufocant, pâclos.
Înfășurată în șal, Mașa respira pe ferestruica deschisă și spunea că toate astea sunt insuportabile, că trebuie să plecăm, pur și simplu să fugim din acest oraș și din această țară, să ne salvăm, că aici toată viața încă se conduce după legile pădurii primitive, animalele sălbatice trebuie să mârâie tot timpul, să le arate tuturor puterea, cruzimea, lipsa de milă, să sperie, să lovească, să muște, aici tot timpul trebuie să demonstrezi că ești mai puternic, mai animal, că orice urmă de umanitate aici este interpretată ca o slăbiciune, ca o retragere, prostie, aiureală, recunoaștere a înfrângerii proprii, aici nici chiar cu un cărucior nu vei putea niciodată să traversezi strada, nici măcar pe zebră, pentru că cel din mașină e mai puternic, iar tu ești mai slab decât el, mai neputincios, mai lipsit de apărare, și pur și simplu ești strivit, ești pus jos, măturat, întins pe asfalt, și tu, și căruciorul tău, că aici, din negura vremurilor, este o luptă a oamenilor peșterii, o luptă violentă pentru putere, când pe ascuns, liniștită, și atunci te omoară încetișor, pe la spate, pe furiș, când una deschisă, fățișă, și atunci toți sunt amestecați în masa însângerată, atunci nu te mai poți ascunde nicăieri, nu mai poți aștepta să treacă, peste tot te ajunge toporul, o piatră din caldarâm, mandatul, și toată țara numai pentru încăierarea asta trăiește o mie de ani, și dacă cineva ajuns sus, atunci pentru el cei care sunt jos sunt un nimic, niște vite, căcat, praf din lagăr, și pentru a rămâne acolo, la el, în fotoliu, chiar și pentru o zi, măcar pentru o clipă, e gata, fără să clipească, să taie gâtul, să lase să putrezească, să lovească cu lopata genistului o jumătate de țară, și toate acestea, se înțelege, numai pentru binele nostru, doar ei acolo numai asta fac, se frământă pentru binele patriei, și tot acest bine al patriei și toată această iubire de oameni – sunt numai bâtele, pentru a frânge unul altuia coloana vertebrală, mai întâi fiul patriei îl va lovi pe prietenul omenirii cu o bucată de țeavă în cap, apoi prietenul omenirii îl va lua prizonier pe fiul patriei și-l va executa în curtea din spate, cu motorul mașinii pornit, apoi din nou fiul patriei îi va scoate mațele cu șenilele prietenului omenirii, și așa la nesfârșit, sângele ăsta nu are nici o limită, poți să-i aburești oricum – raiul din ceruri, raiul pe pământ, puterea poporului, puterea monstrului, parlament, democrație, constituție, federație, naționalizare, privatizare, indexare – ei o să castreze orice idee, orice noțiune, o s-o simplifice, o s-o golească de conținut, ca un sac vărsat, o să-l umple cu pietre pentru a fi mai greu și din nou o să înceapă să dea, să se pocnească unul pe altul, mereu vrând să dea la cap, cât mai dureros, și unde să te duci? – la biserică? – păi la ei și biserica e la fel, nu e a lui Dumnezeu, e a cezarului, n-o să te torni singuri, atunci o să te toarne ei, o să cânte osanale tiranului, o să sanctifice păcatul și imediat ce va începe cineva să aducă aminte de Hristos, imediat ce va dori să aducă măcar o fărâmă din ce este omenesc, imediat o să-i dea cu toporul în cap, ca părintelui Men’, tot numai cu bățul, tot ce stă prost se bagă în buzunar, mai bine e să nu ai nimic, decât să tremuri și să aștepți că o să-ți ia totul mâine, totul e de fațadă, cum ai lua-o, totul e numai la suprafață, totul e înșelătorie, iar înăuntru e vid, rumeguș, cum au fiert atunci un hârdău de kisel, cum l-au băgat în fântână ca să-i păcălească pe pecenegi, uitați, cică, priviți, la noi nu mori de foame, noi bem kisel din fântână, de atunci de zece secole mănâncă din kiselul acela, tot nu pot să-l termine, pământul care a păcătuit cumva o să fie pedepsit de Dumnezeu cu moarte, ori prin înfometare, ori prin cucerirea păgânilor, ori cu căldarea, ori cu șenila, ori cu alte pedepse, iar dacă te pocăiești, atunci Dumnezeu poruncește să trăim, căci ne spune prorocul: „Întoarceți-vă la Mine cu toată inima voastră, cu post și plânset”, și dacă o să facem așa, toate păcatele ne vor fi iertate: dar noi ne întoarcem mereu la cele rele, ca niște porci în căcatul păcătos murdărindu-ne, și așa stăm noi, dacă pui flori, o să le calce în picioare, dacă le pui o statuie, o s-o dea jos, dă-le bani de spital pentru toți – o să construiască unul o casă de vacanță, o să trăiască în rahat, în beție, în sodomie, în întuneric, în incultură, cu lunile n-o să primească salariu, n-o să le șteargă mucii copiilor, dar o să se sugrume pentru nu știu ce stâncă japoneză, cică e noastră, nu pune mâna, dar care-i treaba lor? – ale cui sunt toate astea? – care are pumnii mai tari și care e mai ticălos, acela a pus mâna peste tot, iar dacă ți-a mai rămas măcar puțin, pe fund, încă puțină demnitate omeneaască, dacă până acum nu ai fost înfrânt, o să te înfrângă, pentru că tu, cu demnitatea ta, aici n-o să faci nici un pas, aici pur și simplu să arunci o privire în stradă este deja o umilire, trebuie să fii așa ca ei, ca să obții ceva să urli ca ei, să muști ca ei, să înjuri ca ei, să bei ca ei, aici parcă totul a fost făcut pentru a deprava, dă ăluia, strecoară-i ăstuia, iar dacă nu dai și nu strecori, nu iese nimic, cine nu are ce fura nu are nimic, cine vrea pur și simplu să trăiască onest și să nu deranjeze pe nimeni acela nici un oftat nu poate să scoată, și dacă tu, Doamne ferește, nu ești ca ei, dacă în tine e măcar o fărâmă de talent, minte, dorință de a afla ceva, de a descoperi, de a inventa, de a scrie, de a crea sau pur și simplu de a spune că nu vrei să fii printre acești interlopi, că nu vrei să faci parte din nici o bandă, imediat devii pentru ei mult prea deștept, o să fii scuipat, șters, stropit cu lături, n-o să te lase să faci nimic, o să te omoare în duel, o să te facă să mănânci zeamă de pușcărie în etapa spre Vladimirski, o să stai lângă metrou cu un pachet de țigări și o sticlă de vodcă, o să-ți dea foc la bibliotecă, la școală copilul tău o să fie hăituit de niște jigodii pline de coșuri, în armată fiul tău o să fie împins nu numai să-și tragă un glonț în gură, dar să-i mai pună jos și pe alți cinci.
– Aici nu mai ai ce aștepta, repeta Mașa, închizând ochii, strângându-și tâmplele cu palmele, țara asta este blestemată, aici nu va fi nimic altceva, niciodată nu va fi, o să ți se dea să bagi în tine, să-ți umpli burta până nu mai poți, dar nu te vor lăsa niciodată să te simți om, să trăiești aici înseamnă să simți umilința de dimineață până seara, de la naștere la moarte, și dacă n-o să fugi acum, atunci vor trebui să fugă copiii, dacă n-o să fugă copiii, o să fugă nepoții.
Fragment din Luarea Izmailului, de Mihail Șișkin, în pregătire la Curtea Veche Publishing. Traducere din limba rusă de Antoaneta Olteanu