La Sala „Theodor Pallady” a Bibliotecii Academiei Române s-a deschis, pe data de 28 iunie, expoziția „Ștefan Luchian desenator”. Vernisajul a fost programat în așa fel ca să coincidă cu data morții artistului, de la care s-a împlinit un secol în 2016.
Expoziția, organizată de Cabinetul de Stampe al instituției, reunește o generoasă selecție din opera grafică a maestrului. Dar sunt alăturate și fotografii, documente de arhivă, periodice, afișe, care reconstituie firul scurtei existențe pământești a celebrului plastician. Dar, chiar dacă a fost limitată în timpul fizic la doar 48 de ani, se poate afirma că Luchian a avut mai multe vieți, trăite succesiv, intens, pătimaș, cutreierând prin mai multe lumi, stiluri și genuri.
Fiu de militar, al maiorului de grăniceri Dumitru Luchian, se născuse în 1868, în satul Ștefănești de lângă Botoșani. Familia, cu adânci rădăcini în vechi familii boierești, nu era prea avută, deși avea mai multe proprietăți imobiliare. În anii tinereții, Luchian a fost un celebru monden al Bucureștilor, elegant și cochet, purtând țilindru de mătase, guler tare și redingotă, având propria trăsură și cai de rasă pe care-i conducea personal.
Avea o casă arătoasă, la Șosea, îi plăcea să mănânce bine și să-și ude dineurile cu șampanie. Era și sportiv ceea ce, pentru acele vremuri, era o raritate și o curiozitate: practica velocipedia și a participat la o cursă, în 1896, plasându-se printre finaliști. În acea vreme, picta în spiritul artiștilor francezi contemporani: curse de cai, portrete de doamne șic sau panouri decorative cu anotimpurile reprezentate prin chipuri delicate de femei frumoase, în genul lui Alphonse Mucha, marele afișist Art Nouveau, activ la Paris. Tot pe linia plasticienilor din Orașul Luminilor – în special a lui Edgar Degas – a lucrat, cu multă măiestrie și har, în pastel. Peisagistica sa în acea perioadă era în consonanță cu aceea a postimpresioniștilor. Pictura cu notă ironică la adresa societății zilelor sale și-a avut locul în aceeași vreme: marea compoziție Cheful sau portretul unui boem „stâlp de cafenea”, Alecu Literatu.
Urmează epoca picturii sacre, a decorului mural pentru catedralele din Alexandria, din Tulcea și pentru biserica Brezoianu (demolată), executate în colaborare cu un prieten și coleg de studii la Școala de Belle-Arte, Constantin Atachino. În expoziție au fost prezentate schițele în creion pentru mai multe compoziți destinate acelor lăcașuri de cult: Isus Pantocrator, Crucificarea, Sf. Irina, Sf. Teodor Tiron, cap de înger.
De la imaginea spilcuitului dandy al ultimei decade a secolului al XIX-lea, odată cu boala ce avea să-l ținutiască la pat pentru a doua jumătate a viații, se impune chipul suferind, neglijent, neras, crispat al artistului damnat. Temele de salon au fost înlocuite cu acelea de critică socială sau de consemnare a vieții mizere a claselor de jos: La împărțitul porumbului, Moș Nicolae cobzarul, Durerea, Spălătoreasa. În expoziție au putut fi admirate mai multe acuarele inspirate din viața celor mărunți și necăjiți: Cap de bătrân, Tăietorul de lemne, Micul vânzător de nuiele, Prichindeii, Bătrână cu broboadă.
Ca expresie a conectării sale, în anii de studiu, la idealurile naționale și la pictura istorică la modă atunci – mai ales că, în momentul ridicării României la rangul de regat, în 1881, fusese resuscitat interesul și cererea pentru pictură cu tematică militară – a executat și el câteva compoziții cu soldați: Santinela este o acuarelă din acest repertoriu patriotic și național.
Dar celebritatea lui Luchian s-a statuat prin naturile sale statice, în special cu flori. În ulei, acuarelă sau pastel, florile lui Luchian au făcut epocă și și-au păstrat prospețimea și interesul pentru public până în zilele noastre. Câteva asemenea cadre cu gracile flori se aflau și pe simeza de la Academie.
În completarea expunerii, au fost aduse revistele Societății „Ileana” ale cărei coperți erau executate de Luchian sau de colegul și amicul său, Nicolae Vermont. Într-o viziune integratoare asupra epocii și a plasticienilor contemporani, organizatorii au alăturat lucrărilor artistului comemorat opere ale altor confrați precum Constantin Artachino, Titus Alexandrescu și deja amintitul Vermont. Autoportretele își regăsesc ecoul în portretele făcute de colegi, fie studiile „serioase”, precum acela al lui Jean Al. Steriadi și Traian Cornescu, fie caricaturile spiritualului Nicolae Petrescu-Găină, colaborator al revistelor umoristice bucureștene, așa cum era „Furnica”, pe a cărei copertă a numărului 14 din 16 decembrie 1904 era tipărit chipul artistului.
Foarte inspirată a fost alăturarea unor gravuri, afișe sau coperți de reviste semnate de artiști francezi în care pot fi constatate consonanțele stilistice din opera lui Luchian: creații ale lui Jules Chéret, Eugène Grasset, Alphonse Mucha, Edouard Vuillard, Carlos Schwabe, Paul Émile Berthon și Henri de Toulouse-Lautrec ilustrau perfect gustul și stilul epocii.
O suită de scrisori provenind de la Cabinetul de Manuscrise, adresate de Luchian maestrului respectat și prețuit, Theodor Aman, directorul Școlii de Belle Arte, sau prietenului și viitorului monografist Virgil Cioflec, amplificau expunerea.
Expoziția a fost însoțită de un frumos catalog, bine ilustrat și cu o bibliografie exhaustivă, de a cărui îngrijire s-a ocupat Cătălina Macovei, șefa Cabinetului de Stampe.
În decurs de 48 de ani, Ștefan Luchian a trăit mai multe vieți, arzând cu o vâlvătaie puternică, al cărei rod a fost o operă vie, complexă, variată, admirată fără rezerve de amatori și de specialiști ce, nu mult după dispariția sa a fost – și continuă să fie – copiată și colecționată.