Lucia Beller a fost o prezență discretă în arta plastică românească de la începutul secolului XX. Ilustrații de carte, proiecte pentru țesături și proiecte pentru vitralii au fost scoase la lumină din depozitul Muzeului Național Cotroceni de Mădălina Nițelea, organizatoarea expoziției.
Modalitatea de panotare a scos în evidență etapele stilistice prin care a trecut Lucia Beller: de la ilustrațiile de carte în stil Art Nouveau, la proiectele Art Déco pentru țesături până la maniera tradiționalistă.
Fenomenul Art Nouveau a persistat în România la foarte puțini artiști, printre care și la artista Lucia Beller, după ce ecourile europene ale stilului s-au stins, după cum bine observa Marian Constantin în catalogul expoziției din 1995, Art Nouveau-Art Deco dans des collections de Roumanie (pag 7). Repertoriul formal utilizat de Lucia Beller în lucrările sale de grafică și pictură este definit prin curbele sinuoase cu aranjamente asimetrice, prin vița de vie, crini sau mimoze ilustrate într-o curgere, într-o înlănțuire grafică. Pene de păun, fluturi și insecte vin să completeze gramatica ornamentală.
După anii ‘20 începe să-și facă simțită prezența stilul Art Déco, ușor de recunoscut prin formele unghiulare și geometrice, prin repetiția motivelor decorative, a imaginilor stilizate cu pene de păun, scoici, frunze, copaci; prin contrastul aproape teatral al culorii. Sunt utilzate pete decorative și culori puternice: albastru, verde, roșu, turcoise, alături de foița de aur sau auriu.
În unele compoziții pentru broderii, Lucia Beller inserează elemente tradiționale stilizate: simboluri heraldice românești, dar și bizantine: heruvimi, serafimi, cruce greacă. Abordarea stilistică precum și preluarea unor teme din basmele populare românești mă determină să mă gândesc că Lucia Beller era la curent cu disputa dintre tradiționaliști și moderniști, fiind adepta filonului tradiționalist. Artista valorifica miturile autohtone, credințele străvechi, basmele populare românești (ilustrate în intervalul 1920-1933), adăugându-le o componentă religioasă. Așa cum afirma Nichifor Crainic, o creație românească trebuia să conțină și factorul religios, astfel că, putem observa la Beller o întreagă heraldică bizantină.
Era cunoscută existența în epocă a câtorva artiști care abordau subiecte tradiționaliste asemenea lumii satului și a personajelor sale.
Lucia Beller s-a înscris pe un filon tradiționalist, dar cu certitudine nu într-o manieră programatică, așa cum erau colegii săi de generație: Francisc Șirato, Nicolae Tonitza, Ștefan Dimitrescu și Oscar Han (din “Grupul celor patru”) sau Dimitrie Ghiață, pentru care „existența rurală alterată era reprezentată prin periferia citadină” (Ioana Vlasiu, Dumitru Ghiață, Buc, Meridiane, 1985, p21).
Este salutar efortul Mădălinei Nițelea de a scoate la lumină opera Luciei Beller – o expoziție necesară pentru recuperarea unui pasaj din istoria artelor românești de început de secol XX.