Lucian Vasiliu s-a născut în comuna Puiești, jud. Vaslui (fostul raion Bârlad, regiunea Iași), la 08.01.1954. În 1964, familia se mută la Bârlad. Studii gimnaziale și liceale în acest oraș. În 1971 îi moare tatăl (preot, absolvent al Facultății de Teologie din Cernăuți, în anul 1937), moment care declanșează preocupările pentru literatură. Urmează cursurile Școlii Postliceale de Biblioteconomie din București, apoi cursurile Facultății de filologie (secția română-franceză). Redactor al revistei studențești Dialog. La 1 decembrie 1980 este angajat prin transfer de la Biblioteca Institutului Politehnic Gh. Asachi, la Muzeul Literaturii Române din Iași. Îi apare volumul de debut, Mona-Monada, poeme, editura Junimea. În 1990, devine membru al Uniunii Scriitorilor și inițiază reapariția revistei Dacia literară. Este și director al Complexului Muzeal Național Moldova Iași. Din toamnă, va coordona Muzeul Literaturii Române din Iași (1990-2007). Inițiază fondarea Societății culturale Junimea ’90. Membru al Alianței Civice (1990-1992). 2007, redactor șef al revistei Dacia literară. În anul 2013 postul este desființat de noua conducere a M.L.R. Iași. 2014, coordonator al editurii Junimea și director-inițiator al revistei Scriptor (din 15 ianuarie 2015). Tradus în peste 15 țări (antologii, presă culturală, cărți de autor).
– Dragă domnule Lucian Vasiliu, în ianuarie acest an a apărut minunata revistă „Scriptor”. N-a fost un foc de paie, iată a ajuns la numărul 9-10. Sunt convins că ați mai spus-o, dar o mai puteți face pentru „Ziarul de duminică”? Cum a apărut această revistă? Ce înseamnă ea?
– Pentru detalii, recomand nr. 1-2 (ianuarie-martie 2015) al revistei PROSAECULUM, care apare pe malurile unioniste ale Milcovului focșănean. Răspunsul se regăsește într-o recentă carte de interviuri publicată sub semnătura doamnei Rodica Lăzărescu („La ora confesiunilor”, Focșani, ed. Pallas Athena, 2015).
Rezumând: revista „Scriptor” face parte din contractul meu de management cultural cu Primăria și Consiliul Local Iași, pe fondul competiției „Iași – capitală europeană a culturii, pentru anul 2021”. Norocul meu a fost (pe lângă multe alte secvențe nefericite) să putem lansa cea mai proaspătă revistă culturală națională în ziua de 15 ianuarie, la Botoșani, la Ipotești și la mănăstirea (monastirea) Vorona.
Suntem lunar cultural, dar cu apariție din două în două luni, cu numere duble. Încercăm să nu imităm, să dublăm profilul altor publicații. Cine o va parcurge, va sesiza specificul ei (nu îl divulg aici, în lipsă de spațiu). Între altele, gazeta noastră culturală a „erupt” în triunghiul Iași – Cernăuți – Chișinău (desfigurat în anii de după al doilea război), asumându-și un spațiu cultural risipit în… trei țări (România, Bucovina de Nord – Ucraina și Republica Moldova – într-un fel, România de Est, după formula de odinioară Germania și Germania de est…). În această încercare de repunere în dialog a celor trei geografii culturale, nu uităm de lumea culturală de la Fălticeni, Roman, Bârlad, de la Suceava, Neamț, Bacău, de Școala Ardeleană, de Bega și de Olt, de Constanța, de Balcic. De românii aflați, temporar sau definitiv, în lume (de pildă, Pavel Chihaia de la München, Matei Vișniec de la Paris, preotul-poet Theodor Damian de la New York, Vasile Tărâțanu de la Cernăuți sau Arcadie Suceveanu de la Chișinău, aflați în colegiul de onoare al revistei, împreună cu Ana Blandiana – București, Ion Pop – Cluj, Alexandru Zub – Iași).
Proiectul a pornit și ca un fel de resetare după retragerea mea din câmpul administrativ al muzeelor literare ieșene, pe care le-am slujit fidel, în tranșee, timp de 33 de ani…
– Vă socotiți și un făuritor de reviste, pe lângă activitatea dumneavoastră majoră de poet? Cu ani în urmă ați relansat „Dacia literară”…
– Mi s-a atribuit, onorantă, această formulă. Sunt doar un iubitor și susținător al presei de calitate, echidistantă, cu bătaie lungă… Făuritor de publicații poate fi socotit George Ivașcu, de pildă, absolvent al Școlii interbelice bârlădene – de am spune „Contemporanul” și „România literară” de odinioară.
Pașoptistă, kogălniceana revistă „Dacia literară” (Iași, 1840) este proiectul din care au curs marile noastre gazete culturale. În 1990, la căderea zidului berlinez, se împlineau 150 de ani de la interzicerea apariției ei de către autoritățile româno-ruse de atunci. Celebrul ei program, național-european, incomoda în mod vădit. Am socotit de cuviință să o repunem în circuit, într-o nouă serie, împreună cu Daniel Dimitriu și Val Condurache, reputați critici literari. Am coordonat „Dacia literară” (serie nouă) timp de 25 de ani (1990-2014), ca publicație orientată spre restituiri culturale, în principal, într-o ținută sobră, proeuropeană din startul ei (toamna anului 1990).
– Ați fost un om al dialogului, ați și mărturisit, nu o dată. V-ați mai gândit să adunați într-un volum toate dialogurile dumneavoastră?
– În perioada bibliotecăriei și studenției mele ieșene (1977-1980) am avut șansa de a lucra în redacția revistei studențești „Dialog”. Am ucenicit cu drag. Între mentori: criticul literar, profesorul universitar Al. Călinescu. Învățasem „decența dialogului” de la tatăl meu, preot interbelic de țară (gimnaziu în Bârlad, seminar la Huși, teologie la Cernăuți).
Am adunate atât interviurile pe care le-am luat (după 1990) cât și cele care mi-au fost solicitate… Sunt documente de istorie literară. Vor apărea într-o bună zi, poate editate de copiii noștri, Luiza și/ sau Cezar, ambii dedicați lecturii, scrisului, artelor. Inclusiv chestinarul ludic și chestionar – 2021, proiectele mele de dialog – interviu – anchetă literară, în curs de derulare (un timp în „Dacia literară”, în „Convorbiri literare”, acum în „Scriptor”).
– Mai demult afirmați că sunteți trufaș, orgolios, lăudăros, dar vă reveniți repede. De fapt, cum sunteți?
– Glumeam… Cine mă cunoaște mai bine, înțelege cheia mea ludică, ironia de tip junimist (à la Vasile Pogor și comilitonul său Ion Creangă – spirite colocviale, anecdotice, hâtre din Junimea ieșeană de altădată). Sunt convivial cu măsură. Foarte rar… bășcălios. Uneori ironic, socratic…
– De ce credeți că istoriile literare nu reflectă realitatea? Sunteți convins că, după o vreme, ierarhiile literare vor arăta altfel?
– Nici actul de identitate nu reflectă realitatea! Suntem subiectivi. Trăim în convenții. Unii circulă pe stânga, alții pe dreapta. Alții, când ar trebui să meargă pe stânga, o iau, ostentativ, pe dreapta. Sau pe mijloc… Sau pe marginea… șanțului. Sau pornesc chiar de-a-ndărătelea! Mentalități, maniere, modalități…
Istoriile literare, utile în multe sensuri, inutile pentru unii, își schimbă, în timp, ierarhiile. Mai ales în literaturile în care totalitarismele au făcut ravagii… De ne-am referi doar la anii ’50 ai secolului trecut! Ce făcea, atunci, de pildă, Mircea Eliade?
– Ați lansat și ați promovat o mulțime de scriitori. I-ați urmărit apoi în evoluția lor? Unde se află ei acum?
– La rândul meu am fost ajutat, cultivat, susținut de profesorul de română din liceu (Mihai Daraban), de Ana Blandiana (la „Poșta redacției” din „Contemporanul”, 1971), de Ioanid Romanescu (m-a debutat în „Convorbiri literare”, 1973), de Mihai Ursachi, Cezar Ivănescu, Laurențiu Ulici, Eugen Simion… Pe cât mi-a fost cu putință, am îndrumat tineri, exigent, către literatură! Unii sunt la Domnul. Alții în Canada. Deseori mă trezesc abordat: „– Știți, m-ați publicat, m-ați debutat, m-ați premiat la concursul/ festivalul…” Cultiv, în continuare, spirite june. Dar și sancționez, cât pot, impostura, amatorismul, megalomania…
– Ca făuritor de reviste și om aflat în miezul treburilor culturale ale Iașilor, ați cunoscut foarte mulți creatori. Cine v-a fost mai apropiat și de ce?
– Parțial, am numit în răspunsul anterior. Aș adăuga subiectiv, restrictiv, dintre dispăruți, pe amicii din cenaclul „Junimea” Bucureștilor anilor 1972-1974, din podul Universității, atelier cultural animat de Ovid Crohmălniceanu. Este vorba despre Gheorghe Crăciun, Ioan Flora, Mircea Nedelciu, Traian T. Coșovei, Cornelia Maria Savu… Și câți alții, din junețea-mi bucureșteană!
– Volumele dumneavoastră de versuri au obținut numeroase premii. Contribuie ele, premiile, la succesul și promovarea unui poet?
– Din punctul de meu de vedere, premiile de acum au neantizat aproape ideea de excelență, prin cantitate, superficialitate, prin lipsa (deseori) a criteriilor…
Când îmi doream premii, în anii debutului optzecist (1980!) mi-au fost cumva acordate (apoi retrase, unele evitate, altele amânate)… Este și cazul volumului de debut „Mona-Monada”, care a obținut premiul ediției 1983 a Festivalului Național de Poezie „Mihai Eminescu”. Urmare unui șir de delațiuni la Securitate, premiul mi-a fost retras! La premiile de debut ale Uniunii Scriitorilor pentru anul 1981, acordate în 1982 pățisem cam la fel. Am ridicat privirea din buruieni și din băltoace, mi-am făcut rugăciunea de drum și am pornit mai departe. Cu gândul la moartea tatălui meu, sacrificat de Tezele P.C.R. din vara anului 1971…
Am devenit membru al U.S.R. abia în 1990, dosarul fiindu-mi blocat din 1986!
– Ați fost director al muzeelor ieșene. Ce mai înseamnă un Muzeu azi?
– Ca întotdeauna, de la vechile temple, sanctuare, biserici, locașuri (și nu stupidul, la modă, … locații!), muzeul este MEMORIE, spațiu de tezaurizare, dar și de cercetare, dialog, instruire, relaxare… De reflecție, dialog, proiecție!
Au apărut muzeele particulare, a fost revitalizat turismul cultural de tip european, s-au deschis porțile finanțărilor prin ONG-uri… Speranțe multe, mai puține certitudini (din păcate).
Visez cozi impresionante de vizitatori nu numai la Viena, Roma, Paris, New York, ci și la Bojdeuca „Ion Creangă” din Iași (primul muzeu memorial-literar dedicat unui scriitor român) sau la Memorialul de la Sighetul Marmației!
Întors recent dintr-o călătorie culturală prin Bucovina de Sud (mănăstiri/ monastiri, biserici, muzee, monumente), precum și după o săptămână culturală în România de Est – Chișinău (Ziua Limbii Române, Salonul Internațional al Cărților, Congresul eminescologilor), pot să spun, cu toți muzeografii și muzeologii lumii: „Trecutul pregătește un Viitor Prezentului!”
– Cât de mult v-au uzat funcțiile publice? V-au împiedicat în creația proprie?
– După cum se pare, mă resetez continuu. Se vede rădăcina mea răzeșească de țăran/ plăieș citadinizat? Creația proprie continuă, mai puțin precipitată, reflexivă, matură (sper)… Citesc mult, scriu îndestulat, public rar, foarte selectiv. Îmi place să mă dedic celorlalți.
– O întrebare mai delicată – disputa din urmă cu câțiva ani în legătură cu colaborarea dumneavoastră cu fosta Securitate a lăsat urme? Cum ați trecut peste ele?
– Au fost la modă, un timp, acuzațiile nefondate, discreditările comandate, scandalul de presă, intoxicările, diversiunile, neostalinismele… Nu au lăsat urme în cazul meu. Poate… penumbre! Au trecut anii, dovezile au apărut în favoarea „cazului” meu, cu pagini din alte arhive, care confirmă că am avut Dosar de Urmărire Informativă, că am fost avertizat în mai multe rânduri să-mi temperez nonconformismul, că am fost anchetat (septembrie 1983), ocazie de a reflecta la anchetele prin care trecuse tatăl meu, preotul de țară Ștefan Vasiliu, umilit, bătut, internat ulterior la Spitalul de Psihiatrie din Iași, în mai multe rânduri, pe când noi, cei trei băieți-elevi, îl așteptam în satul dintre Colinele Tutovei…
Am fost tentat să scriu o carte. Fără patimă. Calmă și lucidă. Documentată. Poate va veni vremea, nu știu… Oricum, afectată cumva a fost familia mea. Îi mulțumesc pentru rezistență, încredere și înțelepciune. În rest, spirite rătăcite. De ieri, de astăzi… Dumnezeu cu ei! Eu i-am iertat, de prin anii ’50, de când, copil, am început să înțeleg, prin patimile tatălui nostru, Ștefan interbelicul, ce înseamnă totalitarismul, prostia, invidia, ura, nesăbuința, frustrarea….
– Copoul ar merita o monografie, o teză de doctorat sau măcar o antologie de poeme dedicate – ați afirmat cu ceva vreme în urmă. Veți scrie această monografie?
– Ce bine că m-ați readus în mitologie! În Copou… Pe care, în junețe, l-am rimat cu Edgar Allan Poe! Și nu cu un… cavou!
După monadologii lirice, după lucianograme ludice, poate voi scrie și o… lucianocopo(u)grafie. Vai, ce cuvânt de final! La început a fost Cuvântul divin, la final cuvântul meu pauper, conjunctural, incendiat de această vară toridă, cu grad maxim de inconfort generalizat….