Pe mine ma cheama Caravoda. Toata lumea imi spune Lulu. Si saracii si bogatii. Eu sunt o fabrica de bani. Curati. Eu am multe milioane. Dolari. Valuta sigura. Euroii nu-mi plac. Nici n-o sa iasa mare lucru din chestia asta. Nu sufla nimeni in ciorba la ovreii din ualstrit. Parerea mea. Iar la noi, mai degraba lei. Chiar si aia vechi. Vorba lui Vintila ca zicea bunica lui, Alexandra, eu am prins vremea cand leul era cat roata carului de mare, trei lei o pereche de boi. Mai, sa fie… Eu pe asta n-am stiut-o. Asta da, tara romaneasca. Si nu de mult. Abia vreo suta de ani. Pana la urma, tot intru-n politica.
Acuma, cand e vorba de iesit in lume, eu doar pe Vintila ma bazez. Ce-mi place la el. Nu foloseste nici calculator, nici nimic. Numai pe capul lui. Pe mintea lui. Ca si mine. In echipa mea de afaceri am cei mai buni doctori in calculatoare. Unu-i din India, poarta turbanu ala al lor. Astia umbla fara sa-l sparga si in oul de sub closca. Da” pana la urma, eu hotarasc. N-am pus in viata mea mana pe vreo clapa d-astea. Cand ma uit la ecranu ala m-apuca ameteala. Numai ca stiu cand s-aleg asta sau ailalta. Cad savantii mei in cur si se mira. Sampanie frantuzeasca si icre negre. Pentru ei. Mie-mi plac alea rosii. Trabuce cubaneze. Ii platesc regeste. Ca un rege ce sunt. Da” pe mine cine ma plateste? Tot eu!
Cum faci tu bani, ma-ntreaba unu sau altu. Nu stiu. Uite, eu stau tolanit aicea pe canapeaua asta. Piele mai fina si mai scumpa decat oricine-si poate-nchipui. Tin un trabuc in gura. Upman. Numai astea-mi plac. Cubaneze. Tot Vintila: unde simt fum de trabuc, miroase a trai bun. Stau asa cu ochii inchisi. Gust fumu. Si imi vin ideile. Chem echipa si le spun. Ei le baga-n electroneriile lor si eu vad care din ideile mele pot fi mai banoase. Ideile se bat cap in cap ca berbecii. Asta face sa se iveasca situatii. M-ati inteles. Atunci il caut pe Vintila.
Adica baietii si fetele de la mine il gasesc. Eu nu ma misc de pe canapea. Pe birou, in rame de argint, nevasta si copiii si mama. Si in spatele unei calimari de alabastru, un cadou de la seicul Abu Hasan, o iconita suflata cu aur. Cat o cutie de chibrituri. Domnul nostru Iisus Hristos. Sa o stiu numai eu. Nu-i sufar pe astia de-si acopera peretii cu icoane si isi fac paispe cruci cand trec prin fata bisericii. Doamne iarta-ma… Rasturnat cu gaidele-n sus. Pantofi de la ala care lucreaza si pentru regii si reginele de peste tot, elvetian. Tolanit in costum. Nu se sifoneaza. Fara cravata. Ma gadila la omusor. Cum sa se boteasca? Stofa englezeasca, croitor la Londra. Unde-nvata si fiica-mea a mare. N-are voie nimeni sa intre-atunci la mine. Am s-ajung pana-ntr-acolo incat dolarii sa iasa direct din capu meu numai cat ii gasesc eu. Odaia se umple de bani. Atunci chiar ca-i dau pe toti afara. Nici de Vintila n-am sa mai am nevoie. Da” pe el il iubesc. L-as putea invita la cate o cina. Alege el localu. La Bucuresti sau la Acapulco.
Mie imi place sa dorm intr-un apartament ce-l am pe o strada veche, ramasa din vremea lui Pazvante. Nici comunistii n-au stricat-o cu blocuri si nici nu i-au strambat dupa gustu lor numele. Stada Trei Domnite. La doi pasi de Piata Ipsilanti. Ai mei nici nu stiu de locu asta. O casoaie cu trei etaje. Pe o ruina, da” e la fel de solida ca Palatu Regal. Si mai veche. Etaju doi e al meu. Pe dinafara n-am facut nimic sa se vada. Da” inauntru, palatu lui Fat Frumos. Doua sute de metri patrati. Cinci odai. Tac. E bunul meu la care tin ca la ochii din cap. Nu stiu de ce. Doar atat: aur si cristal si lemn la fel de scump. Mor dupa perdelele alea de la ferestre, numai spuma de matase elvetiana si draperii de catifea grele ca odajdiile imparatesti. Si fara televizor. Masina care-mi place mie acuma si merg cu ea am luat-o direct din vitrina de pe Dorobanti. O parchez pe trotuar. Dau intr-o zi chiar in poarta de Danciu Stelica. Ne imprietenisem pe vremuri la Albala. Cand tata avea niste intelegeri cu Ferega, herghelegiul de la Podu Rupt. Ala cu fata oloaga, si de la genunchi in sus mai frumoasa decat Alida Vali. Aia mi-a placut mie intr-un film la cinema Forum, ca nu pot s-o uit cu toate ca abia-mi crestea paru la puta. Cei mai frumosi, cei mai scumpi cai din toti Balcanii, acolo erau, la herghelia lui Ferega. Eu, pe-acolo. Dadeam tarcoale odaii unde oloaga cea frumoasa se juca reparand ceasuri si impungand la gherghef, si citea, citea, trei pereti erau acoperiti de carti tot una langa alta, pe rafturi de stejar. Danciu era un fel de grajdar. Numai ca un grajdar la Ferega era mai tare ca un inginer la ceape. Ne-am legat si mai in puscarie, unde am ajuns, amandoi, victime ale comunismului. Mie mi-au inscenat niste facturi cica falsificate de mine, eram atunci magazioner la un depozit de jucarii din Albala. El lucrase in cooperatia mestesugareasca, nu mai era la herghelie. Eu aveam de facut opt luni, el inca un an. Am acte, le-am scos dupa revolutie, ca ma bagase un maior de la militia economica, fiindca eram anticomunist si nepot de legionar. L-am iertat. Daca era sa fie suparat pe mine, avea de ce, ca-i regulasem si nevasta si soacra, numai ca el habar n-avea de asta, si nici ele una de alta, amandoua muieri misto si nici curve, doar ca erau statute, mama vaduva si fata maritata cu o uniforma ziua si noaptea pe drumuri. Iar eu eram burlac si chipes… Ma uit la Danciu. Ce faci, ma? Arata ca dracu-n porumb. Stau aicea-n curtea aia. Arata cu degetu-n stanga. Vecini. Casa vagon, o ruina intr-o curte lunga si adanca plina de buruiana si ochiuri de apa clocita. Asta-n centru de Bucale. Vai de capu lui Stelica. Si un Trabant verde. Al tau? Da” al cui! Ii mai arde si de ras. Roman! Ma, sa te ajut, zic. N-am nevoie, zice, am tot ce-mi trebuie. Stelica, zic, cum crezi tu, da” nu mai parca Trabantu tau langa printesa mea argintie. Ma ia cu frig. M-a costat doua sute treizeci de mii de dolari. Nu mai merge dolarii, spune el, s-a zis, acu-s euro la putere. Ma uit la casa aia-n care sta cu chirie Stelica. Tigani, calicime, nu-i vezi da-i simti forfotind dincolo de geamurile sparte si infundate cu ziare si carpe, Locu-i foarte bun. Maret. Luni imi pun gandurile in miscare, le dau in lucru si vad ce si cum. Uite, vin aicea de vreo cinci ani si nu bag de seama aacu cu galbeni din gunoiu asta. Cumpar, daram, ridic in loc o bijuterie de cinci stele, esti in buricu Capitalei si nu te vede nimeni cand intri sau iesi, aia o suta abia asteapta sa-si cheltuie si-n distractie banii si pe langa ei si ailanti o mie nedeclarati la revista. Gata. Lux, distractie, confidentialitate. Taina mare. Mi se-ndulceste cautatura, lapte si miere, te rog eu frumos, Stelica, daca ma iubesti, eu iti vreau numai binele, da” nu mai parca aici Trabantu tau. Du-te-n raspa mea, spune el ca pe vremuri, si ma lasa vorbind singur pe trotuar. Purta o geaca de vinilin cumparata la Casnica din Dealu Ocna, acu o suta de ani si bascheti chinezesti lipiti cu clei de oase, putea. Am asteptat inca o saptamana. Nu numai ca nu si-a luat cutia de carton de-acolo, da” o parca lipita de bara mea si numai in fata. Mi-a sarit dopu. In halu asta sa ma sfideze el pe mine cu Trabantu lui? Doar am fost prieteni. Nu sunt violent, da” nu ma las jignit. Nimeni nu ma jigneste pe mine. N-apuca. Si ma jignesc instantaneu. Brusc. Am pus de l-au batut mar. L-au dus in patura la spital. Nu suport. Si-a facut-o cu mana lui. Am trimis dupa aia un plic. Acasa la Danciu, cinci sute. Euro. Nu stric eu dolarii pe asta. Cand nu era el acasa. I-a bagat Kubik pe sub usa. Cum i-am zis eu. Dupa aia a mestecat un fir de feriga si s-a facut nevazut. A stat asa cu familia. Fara el. Cica copiii s-au bucurat. A fost de parca se cunosteau si se vorbisera-ntre ei. Mama lor, nevasta, gospodina aia s-a speriat. Ce-i cu banii astia? Valeu, mafia, sa sunam la politie, sa-ntrebam la vecini. Copiii insa au zis: sunt de la Mos Craciun. Pai, a zis doamna, daca asa vrea mosu, sa vina mai devreme, atunci sa cumparam din banii astia ciocolata si alune. Si vopsea de par.