Am scris cândva despre ortodoxie ca paradox. Am înțeles apoi că și jurnalistul care scrie ori realizează emisiuni pe teme religioase trăiește în plin paradox.
În realitate, precum în întrega noastră societate, și aici avem de-a face cu un reînceput. Dacă undeva în perioada interbelică existau tentative destul de închegate de jurnalism creștin sau general religios, astăzi încă silabisim. Lipsa unei tradiții neîntrerupte precum în Grecia ori Italia, bunăoară, încă se simte. Deformările de toate categoriile aduse de comunism și-au pus, dramatic, amprenta. Rareori găsești oameni bine documentați (nu zic vorbă mare: cu studii de specialitate) dar care să aibă și condei. Și asta nu este tot, își spun cuvântul multe altele.
Inteligența spirituală și cinstea stau pe primele locuri. Puterea de-a face față feluritelor presiuni: fie ele venite dinspre ceilalți colegi jurnaliști, din ce în ce mai înclinați spre picanterii și scandal, fie dinspre Biserică reprezentată de clerici de rând și ierarhi – oameni și ei, cu simpatii și antipatii, mai mult sau mai puțin inteligenți, mai mult sau mai puțin înduhovniciți, grupați conjunctural în câteva orientări, funcție și de inteligența spirituală, și de structura psihologică, și de calitatea morală. Toate acestea enumerate sumar se conjugă cu înaintarea societății umane spre o postmodernitate la care Bisericile creștine fac față din ce în ce mai greu. Problematicile prezentului năvălesc agresiv, abia dacă mai ai timp pentru limpezire lăuntrică și pentru acțiune în consecință.
Paradoxul în care locuiește și de care este locuit jurnalistul creștin este evident: acesta este interfața între presiunile venite dinspre truda omului de presă și exigențele unei pagini/emisiuni creștine. Nu trebuie să se lase luat de valul limbajului popesc de lemn dar nici să abandoneze trezvia limbii române iscusit închegată de bucuria creștină. Să nu se lase păcălit de cântecele de sirenă ale grupărilor radicale din sânul ortodoxiei românești, chiar dacă are la rândul său simpatii. Să nu-i fie teamă să vorbească deschis despre criza Bisericii, chiar dacă unii preoți și ierarhi se prefac a nu o vedea. Să nu fie fanatic, nici credul, nici mâncător de colivă din palma ierarhilor acestei lumi. A face jurnalism creștin înseamnă o formă de asceză ce pregătește Calea Împărătească de la lume către inteligența inimii pline de Hristos.
Din păcate, extremele există și sunt reprezentate de mulți dintre aceștia. Ca să parafrazez riscanta afirmație prezidențială, aș putea spune amintindu-mi de o salvatoare ieșire din paradox, umorul: unii jurnaliști se închipuie (ori sunt etichetați de lume) drept tonomatul lui Ucigă-l toaca, alții tonomatul lui Dumnezeu.
…După 1989 paginile, revistele, emisiunile audio sau video, site-urile, blog-urile creștine au devenit o banalitate și în România. Lucru bun și necesar dacă s-ar ține cont de faptul că nu oricine are chemare pentru scris & vorbit, cu atât mai puțin să aducă mărturie pe această cale. Riscul este să obții – și se întâmplă adeseori – taman efectul advers.
De lo sută de numere, timp de opt ani și jumătate, “Lumea credinței” constituie un model de revistă creștină ale cărei pagini spre înfeciorirea inimii le așteptăm nerăbdători în fiecare lună. Secretul, în măsura în care există un secret, în măsura în care poate fi cuantificat și povestit, constă în buna-credință a oamenilor care o scriu – majoritatea jurnaliști cu vocație a căror pregătire duhovnicească primează în relația cu pregătirea lumească, fie aceasta și teologică. Smerenie, inteligență spirituală, cinste sufletească, fermitate dar reacții nonexcesive în raport cu pseudo-psalmodia puterilor acestei lumi, capacitate de a mărturisi neîncrâncenat, cultură (teologică) lipsită de ostentație, dedulcire la bunul gust iconic – iată doar câteva din ingredientele “secretului” deținut de acești oameni. Nu se feresc să spună lucrurilor pe nume, dar știu a practica asceza jurnalistului creștin.
În numărul 100 din “Lumea credinței” (nr.11, noiembrie, 2011) directorul revistei, Răzvan Bucuroiu, om de presă cu o impresionantă carte de vizită, notează: “Am avut, ca ziariști și oameni de conștiință, ce-i drept, și momente de ezitare de la dreapta măsură, de percepție eronată a adevărului sau a sensului unui lucru ori unui fapt de viață. Am greșit mai ales când am dat curs tendințelor panicarde, zvonurilor neîntemeiate, smintelii cu iz apocaliptic care s-a întins ca o pelagră în ultimii ani, pătând bucuria credinței. Și am mai greșit când nu ne-am smerit îndeajuns, chiar și atunci când eram convinși că dreptatea era de partea noastră” (p.4) Adevărată lecție de asceză a jurnalistului creștin…
Din același editorial al numărului aniversar mai aflăm că “Lumea credinței” este singura revistă de mare tiraj din întreg Răsăritul creștin cu acest specific. Neașteptată performanță, formidabilă provocare pentru viitor!
Din ce în ce mai echilibrată și mai bine alcătuită, dăruindu-ne subiecte ale lumii creștin ortodoxe dintre cele mai înmiresmate de Duh și mai importante zidirii lăuntrice, revista “Lumea credinței” ar merita o atenție mai binevoitoare din partea tuturor celor care se numesc ortodocși, indiferent de rolul sau de chemarea (după caz) pe care, vremelnic, le au în această lume. Mulțumiri și felicitări vrednicilor truditori care fac posibilă viața acestei lucrări întru Hristos!