Sa ne fereasca Dumnezeu de vremuri istorice, spunea un intelept. Iar un altul constata cu umor “daca vrei sa-l faci pe Dumnezeu sa rada, povesteste-I planurile tale de viitor.” Doua vorbe care s-ar putea aplica Spaniei, Europei si, de fapt, celor 6 miliarde de pamanteni care traiesc astazi vremuri pe care nu se stie daca istoria va mai avea timp sa le consemneze. Omenirea trece prin schimbari profunde, unele vizibile, altele subtile, declansate de mesaje aproape subliminale, si, desi s-a mai spus pana la epuizare, probabil ca putini au inteles duritatea urmatorului adevar: lumea in care traim nu mai e cea pe care o stiam noi acum trei ani si nu va mai fi niciodata. Nu sunt de acord ca 11 martie este pentru Europa ceea ce a fost 11 septembrie pentru America. Nu, pentru ca era o chestiune de timp pana la acest episod. Nu, pentru ca atunci cand au fost lovite turnurile gemene din New York a fost lovit fiecare din noi, chiar daca n-am realizat asta. Nu, pentru ca atunci, pe 11 septembrie, afectiv, mental, fizic, omul a intrat intr-o perioada de tranzitie spre un individ despre care inca nu stim cum va arata, ce caracteristici comportamentale va avea. Poate ca, daca omenirea va rezista pana atunci, peste o mie de ani o sa ni se spuna noua, celor de astazi, homo panicus. N-am inteles niciodata cata liniste era pe 10 septembrie 2001, cat de departe era disperarea de noi, cat de bine ne era. Dupa atentatele de la Madrid, cineva foarte apropiat mie si care traieste in Austria, mi-a trimis un mesaj pe mobil spunand :”merg cu trenul spre Viena si mi-e frica sa nu sarim in aer”. Si i-am raspuns “eu merg cu metroul prin Moscova si mi-e frica sa nu sarim in aer.” E cineva dintre dumneavoastra care poate spune cu mana pe inima ca, urcandu-se in avion, intrand intr-un restaurant occidental, mergand cu autobuzul, facand cumparaturi intr-un mall din Vest, nu s-a gandit pret de o secunda macar ca ar putea fi in pericol? In Israel, oamenii au capatat un reflex: se uita cu atentie la cel de langa ei, ce geanta are, cat de umflata ii e haina, de cate ori isi verifica ceasul, daca pare nelinistit, sau in transa, sau nerabdator. E o chestiune de timp pana cand si noi, cei din Europa, vom face la fel, pentru ca suntem partasi la un razboi pe care nu l-am vrut, pe care nu l-am declansat noi, dar pe care trebuie sa-l ducem. Suntem condamnati sa-l ducem. Va trebui sa ne fixam aproapele, sa-l suspectam, sa-l pandim, sa veghem, sa-i urmarim mainile, bagajele, ochii, comportamentul. Vom invata sa uram siluete fara chip, religii pe care nu le intelegem, simboluri care nu sunt ale noastre. Dupa atentatele din Madrid, intr-o moschee din capitala spaniola, un barbat se ruga: doamne, da sa nu fie un musulman. Omul stia, intelegea, realiza ca si pentru el linistea s-a sfarsit.
Parca niciodata istoria nu s-a miscat cu atata repeziciune si parca niciodata nu am realizat mai mult decat acum ca Sisif suntem toti. In jurul nostru, oameni care se erijeaza in Dumnezeu, schimba, preschimba, decid pentru noi. Au ajuns sa ne afecteze vietile, sa darame guverne, sa ne dicteze viitorul. Ii cautam si nu-i gasim, ii omoram si se inmultesc, ii arestam si ne rad in nas. Si totul in numele unei religii pe care ne silesc s-o interpretam asa cum vor ei, nu asa cum am perceput-o noi.
Imensa greseala socialistului Zapatero care, beat de fericire in urma unei victorii facile, la care nu se astepta si nici n-o merita, anunta satisfacut ca retrage trupele spaniole din Irak. Ai spune ca e slujbas Al Qaeda. Din pacate insa, nu s-a sfarsit. Un val de furie strabate astazi tarile occidentale care s-au raliat SUA in razboiul anti-terorist. Nemultumire in Polonia, tara care si-a trimis trupe in Irak si care e nevoita sa acopere golul ce va fi lasat de retragerea spaniolilor. Iritare in Italia, zvon de revolta in Marea Britanie. Europenii traiesc cu iluzia ca, daca li se da teroristilor ce cer, isi vor recapata pacea. Eroare. Al Qaeda abia si-a intrat in mana. Se hraneste cu teroare, panica, spaima. Gruparea isi va gasi oricum o cauza: daca nu e prezenta americanilor in Golf, e interzicerea valului islamist in scolile occidentale, sau restaurantele fast food, televizoarele color si masinile de spalat vase. Orice import de civilizatie moderna in lumea pe care islamistii vor sa o stapaneasca va insemna un mort in plus printre noi, cei de aici. Desi multi se feresc s-o spuna, e jihadul, e razboiul religios. “Urmeaza centrul Crestinismului, Roma”, spunea un avertisment sosit pe adresa unui ziar arab, dupa atentatele din Madrid. Papa Ioan Paul al Doilea a fost cel care a dus ramura de maslin crestina in Islam si a cerut iertare pentru cruciade; ce mai are de razbunat Al Qaeda? Nu, e mult prea tarziu ca sa dam curs revendicarilor islamiste, oricare ar fi ele. Raul a pornit prin lume si singura noastra grija trebuie sa fie cum poate fi oprit. Cine l-a dezlantuit, cand si cum, sunt intrebari care aproape ca nu mai conteaza. Al Qaeda a trecut dincolo de cauze, si-a facut din razboiul cu “paginii” un scop in sine. Iar noi am depasit faza de conflict politic si am trecut la lupta pentru supravietuire. Ca indivizi si ca specie.
Andre Malraux spunea ca secolul 21 va fi religios, sau nu va fi deloc. O fi aici un sens care ne-a scapat?