Doar Marile Puteri sunt reprezentate la nivel de ambasador. Astfel, Marea Britanie are la începutul secolului trecut ambasade deschise la Paris, St. Petersburg, Constantinopol, Viena, Berlin, Roma, Madrid, Washington și Tokio. Pe lângă aceste capitale, monarhia austro-ungară este reprezentată, pe Vechiul Continent, la nivel de ambasadă și pe lângă Sfântul Scaun. Tot zece ambasade are și Republica Franceză, la 1896: Berlin, Berna, Constantinopol, Londra, Madrid, Roma, Vatican, St. Petersburg, Viena, Washington. În aceeași perioadă, Imperiul Otoman este reprezentat, la nivel de ambasadă, doar la Berlin, Paris, St. Petersburg, Roma, Londra, Teheran și Viena. Cât despre serviciul diplomatic german, cea mai mare greutate revine titularilor celor șapte ambasade europene: Constantinopol, Londra, Madrid, Paris, Roma, St. Petersburg și Viena. Cărora li se adaugă cele de la Washington și Tokio. Sistemul internațional din ajunul Primului Război Mondial rămâne, așadar, unul preponderent european.

Rangul misiunilor diplomatice reflectă creșterea dramatică, de la sfârșitul secolului al XIX-lea, a inegalității dintre state. Europa Apuseană reprezintă, în preajma anului 1900, puterea economică și financiară a lumii, urmare a efectelor revoluției industriale, care modifică raporturile de putere și bogăție la nivelul întregului glob. Arealul geografic al reprezentării diplomatice a unui stat constituie un indiciu al importanței sale pe scena internațională. Al puterii militare și al influenței sale diplomatice. În cazul entităților statale din spațiul sud-est european, această arie geografică este limitată aproape exclusiv la Vechiul Continent. Astfel, Regatul sârb are stabilite, la 1909, relații diplomatice cu 14 state, dintre care două nu sunt europene (SUA și Persia). În aceeași perioadă, Regatul grec are o rețea de 11 reprezentanțe diplomatice, dintre care doar una situată în afara Europei (cea din Statele Unite). Situație identică și în cazul micului principat al Muntenegrului. Imediat după proclamarea independenței, Bulgaria are același număr de reprezentanțe diplomatice, respectiv 11, toate în Europa. Atunci când rețeaua diplomatică a Regatului român numără 13 reprezentanțe, dintre care doar una este situată în afara Europei, cea din Egipt. Spre comparație, din cele 17 reprezentanțe diplomatice ale Imperiului Otoman, de la începutul secolului al XX-lea, doar două nu se găsesc în Europa (SUA și Persia). Mult mai bine reprezentată diplomatic este monarhia austro-ungară. Astfel, în ajunul primei conflagrații mondiale, din cele 34 de misiuni diplomatice, patru sunt deschise în Asia (Japonia, China, Siam, Persia), două în Africa (Egipt și Maroc), cinci în America iar restul de 23, pe continentul european. Invențiile tehnice, respectiv telegraful și, ulterior, telefonul, restrâng libertatea de acțiune a diplomaților. Vremea ambasadorului cu puteri extraordinare și mână liberă în chestiuni care vizează pacea sau războiul a trecut. Comunicarea dintre două capitale devine mai rapidă iar trimisul diplomatic își pierde poziția de monopolist, devenind mult mai expus competiției și criticilor. În același timp, natura funcțiilor sale se schimbă, lărgindu-se prin informații de natură tehnică, cu caracter economic și militar. George Bengescu, secretar al Legației române de la Paris, se plânge de informațiile “cele mai diverse și cele mai incoerente” pe care Ministerul le solicită trimișilor săi diplomatici: tarife vamale, hidrografie, agricultură, piscicultură, apicultură, creșterea vitelor. Nemulțumit de faptul că valoarea unui diplomat se judecă “nu după meritul personal sau după serviciile aduse, ci după kilogramele de hârtie și litrii de cerneală întrebuințate de fiecare”. Concluzia acestuia: trebuie să fie “cel puțin un veterinar diplomat, pentru a trata cu competență șirul îndelungat al acestor chestiuni”. În schimb, la Londra activitatea diplomaților români este mai puțin solicitantă. În vremuri fericite, când nu se întâmpla nimic – notează Matila Ghyka – șeful de misiune trimitea o dată pe lună la minister un raport politic, reprezentând o expunere a politicii interne și externe a Imperiului britanic. Raport care, de cele mai multe ori, este redactat de secretarii Legației. Și al cărui ton diferea în mod vizibil, în funcție de opțiunile politice ale acestora, astfel încât “trebuie să fi uimit Ministerul și pe regele Carol I prin tendința lor eclectică și alternativă de a ilustra generos două puncte de vedere cu totul opuse”. Pe lângă acest raport, cea mai importantă atribuție a trimisului diplomatic din străinătate, unui diplomat i se cere să-și țină guvernul la curent “cu tot ce prezintă interes și poate fi necesar pentru hotărârile oamenilor de Stat din patrie”. Să observe, să-și facă legături utile pentru a pătrunde dincolo de suprafață și să găsească mijloace de a-și exercita influența într-un mod folositor. Astfel încât, pe baza observațiilor sale, diriguitorii politicii externe a statului pe care îl reprezintă să poată trage concluzii și să ia decizii. Ministerul Afacerilor Străine, susține contele Lamsdorf, reprezintă “centrul cu un larg orizont în care se îngrămădesc, de peste tot, cele mai variate știri cu caracter internațional, pe baza cărora, conform înaltelor dispoziții imperiale, se dau direcții în politica externă, corespunzătoare intereselor Rusiei”. Care este natura relațiilor dintre administrația centrală și corpul diplomatic? Nu intenționez -scrie Baronul Rosen, ministru rus la Belgrad și Atena – să susțin ideea că activitatea diplomației noastre însemna aplicarea de către trimișii diplomatici a unei politici planificată deliberat de la centru. Și diplomații români se plâng de “sistemul deplorabil” al ministerului de “a nu întreține o corespondență politică regulată cu șefii noștri de misiune, spre a-i pune în măsură de a ști care sunt principiile și ideile adoptate de Guvern în materie de politică externă și internă”. Și nu doar cei români. Viena optează pentru principiul conform căruia misiunile din străinătate există mai degrabă pentru a furniza informații decât pentru a fi informate. Nu este nici în tradiția diplomației sofiote de a da trimișilor săi “dispoziții despre direcția generală a activității lor, pentru atingerea unui scop bine precizat”. O scuză ar putea fi costurile ridicate ale telegrafului. Spre exemplu, folosirea în exces a acestuia sperie administrația centrală otomană, care consideră că “aceste interminabile telegrame” reprezintă o sursă majoră de risipă. Importanța secretului într-o strategie diplomatică de succes face ca Ballhausplatz să interzică misiunilor să corespondeze între ele, menținându-și astfel controlul asupra principalelor canale de informații. Și cei de la St. Petersburg se lovesc de chestiunea exercitării unui control real asupra unor trimiși diplomatici ambițioși. În dorința de a preveni tendința acestora de a duce o politică proprie, câteodată chiar în contradicție cu cea de la centru. Bazată mai mult pe sprijinul la nivel înalt, decât pe cel al șefilor direcți. Ambiții care, câteodată, sunt stopate fie prin trimiterea într-o regiune alunecoasă și periculoasă, precum Balcanii, cu speranța de a-și rupe gâtul, fie anulând rezultatele muncii acestora. Există o rivalitate ascunsă dintre funcționarii din administrația centrală și personalul din reprezentanțele diplomatice. Pe lângă diferența de salarizare, ea este cauzată și de lipsa unor schimburi regulate de personal între centru și misiunile de peste hotare. Eram nerăbdător, își aduce aminte Arthur Hardinge, fost secretar al Ambasadei britanice de la Constantinopol, să plec afară “măcar o dată, pentru a vedea ceva din viața diplomatică străină”. Se ajunge astfel la existența unor cariere petrecute fie numai în centrală, fie numai peste hotare. Cel mai bun lucru pentru un diplomat român, scrie Antoine Bibescu, e că nu trebuie să stea în România. Toate acestea îi privează pe cei din administrația centrală de o experiență directă de viață și muncă într-o reprezentanță de peste hotare și face, pe de altă parte, ca mulți dintre cei aflați în misiuni diplomatice să fie rupți de realitățile nu doar din centrală, ci și din țara ale cărei interese le reprezintă. Orice serviciu diplomatic nu este nici perfect, nici infailibil. Se fac greșeli, și mari și mici, atât de către înalți oficiali, cât și de subordonații acestora. Atunci când monarhul este o personalitate dominatoare, luarea unor decizii legate de politica externă poate deveni un chin. De exemplu, imediat după semnarea Tratatului de Reasigurare – o perioadă-cheie în afacerile externe ale Rusiei, țarul Alexandru al III-lea, singurul factor de decizie veritabil, nu a putut fi contactat patru luni de zile, fiind plecat să facă yachting și să-și viziteze rudele prin alianță. Nu este singurul caz. În timpul primului război balcanic, în plină ofensivă diplomatică, Ferdinand al Bulgariei devine invizibil și inaccesibil pentru diplomații străini acreditați la Curtea sa, din dorința de a nu da curs sfaturilor venite din partea Cancelariilor europene. Deși prezent în spațiul public, sultanul Abdul Hamid al II-lea rămâne la fel de inaccesibil. Noul ministru sârb la Constantinopol, Čedomilj Mijatović, solicită o audiență sultanului, pentru a obține recunoașterea, printr-un firman, a unei arhiepiscopii sârbești la Skopje, în Macedonia otomană. Deși i se comunică că audiența îi va fi acordată într-un timp record, peste trei zile, diplomatul va fi plimbat timp de trei săptămâni, invocându-se tot felul de argumente. Mijatović va fi primit de sultan doar după ce amenință că va părăsi Constantinopolul. Subiectul audienței va fi unul neașteptat: statutul femeii în societatea britanică, țară în care ministrul sârb și-a petrecut o parte din cariera diplomatică. Când, într-un final, Mijatović încearcă să deschidă subiectul aehiepiscopiei sârbești, va fi trimis la plimbare, cu următoarele cuvinte: “Dragul meu Ministru, cu siguranță nu-mi vei vorbi de un călugăr, după ce am avut o discuție atât de plăcută despre femeile din Anglia!” Abdul Hamid era prea viclean și abil pentru diplomația mea onestă, va recunoaște Mijatović în memoriile sale. Se mai întâmplă însă ca evenimentele din viața popoarelor să fie prea puternice pentru a fi controlate de diplomație, mărturisește Baronul von Schoen. Determinate de forțe ale căror “surse și căi nu sunt întotdeauna accesibile influenței personale”. Astfel că și cel mai puternic și înțelept diplomat, cu resursele aflate la dispoziția sa, este aproape neputincios în fața “valurilor de pasiune” și al “emoțiilor înalte care agită sufletul unei națiuni”.
Subiecte #Ambasadori#Daniel Cain#diplomatie#documentar#interbelic#istorie