În replică, poate, la paranoia lucidă a catalanului Dali, româno-francezul Tudor Banuș propune formula artistică a “delirului controlat”. Expoziția deschisă de el în spațiul galeriei Dialog* încearcă să închege o panoramă a acumulărilor delirant-baroce și a incongruențelor atent strunite, prin câteva zeci de planșe de mari dimensiuni care izbutesc, simultan, să resuscite spiritul marii și nemuritoarei gravuri, așa cum a evoluat ea de la Dürer la, să zicem, la Gustave Doré.
Tudor Banuș este un grafician (desenator, gravor, dar și, în ultima vreme, pictor) căruia i s-au deschis porțile recunoașterii internaționale, dar care este puțin știut în țara lui de baștină. Fenomenul este explicabil, în bună măsură, prin faptul că a emigrat în Franța în 1972 (avea, pe atunci, 25 de ani) și că succesul lui în afara granițelor, jalonat de colaborări prestigioase, în calitate de ilustrator, la marile săptămânale ale lumii libere (“Le Monde”, “The New-York Times”, “Die Zeit”, “Le Point”, “Le Figaro”, “L’Express”, “New York Magazine”, “Ca m’interesse”, “Science et vie și altele) sau la edituri cu greutate(precum Laffont, Gallimard, Hachette, Les Presses de la Cité, Seuil, Abrams, Simon and Schuster etc.), într-o epocă în care comunicarea între Est și Vest se izbea violent cu capul de faldurile Cortinei de Fier, nu avea cum să ajungă la urechile și, mai ales, la ochii publicul român.În anii ce au urmat obținerii cetățeniei franceze (1975) a deschis circa 45 de expoziții personale la Paris, Bruxelles, Londra, München, Hamburg, Viena, Düsseldorf, Nüremberg, Geneva, Basel sau New York. Cum se poate vedea, Bucureștiul, după 1989, lipsește de pe harta manifestărilor publice ale artistului. Un prim semn, însă, că locul său de origine îl preocupă și îi stârnește energiile pozitive, este faptul că ilustrează în 2004 “Enciclopedia zmeilor”, de Mircea Cărtărescu (pentru care și primește Premiul național din partea Ministerului Culturii). Ulterior, în 2010, Institutul Cultural Român îi publică splendidul album “Parc(o)urs”, un album de sinteză, care reia întregul traseu biografic și artistic al plasticianului, care este magnific ilustrat și care benefiază de exegezele unor comentatori de talie. Iar acum, când “copilul-minune” Tudor Banuș se află în pragul împlinirii vârstei de 65 de ani, iată că a venit și această bine-meritată expoziție retrospectivă, menită să-l poziționeze ferm în peisajul artistic românesc și să-i consacre un loc privilegiat în sufletul publicului nostru.
Știu, vorbele de mai sus sună convențional și par să bifeze doar un (alt) eveniment expozițional din spațiul autohton; le-am pus pe hârtie pentru că realmente cred că Tudor Banuș, dincolo de orice comentariu avântat, de orice interpretare plină de arguție, este o valoare sigură, un talent genuin de excepție (din stirpea celui care a creat faima unui alt mare desenator român – Traian Filip), cizelat prin exercițiu trudnic și prin asimilare continuă a marilor experiențe grafice (și intelectuale) ale lumii. De la ilustrația cu tâlc și “poantă” (adecvată formatului de ziar, care comandă un anume mesaj) la intepretarea vizuală a textului de carte la imaginea deconcertant-absurdă a graficii de atelier și la marile construcții aglutinante, care amintesc simultan de listele mirobolante ale Rabelais și de hibridizările lui Bosch, Tudor Banuș inventează prodigios, suprapune halucinant nu doar obiecte și personaje, ci și stiluri grafice și tehnici de lucru. E de fiecare dată altul, rămânând esențialmente el însuși. Fiecare imagine pare că pornește dintr-o singură linie și apoi începe să prolifereze, să crească precum cozonacii, să se dezvolte pe verticală și pe orizontală, ca apoi să meargă spre adâncime. Nu spre adâncimea cu sugestie 3D, ci spre aceea a sensului, de care autorul pare că se sprijină cu aceeași încredere pe care pare că o investește în latura pur estetică a lucrărilor sale.
Iată o imagine elocventă pentru arhitectura desenelor sale de mari dimensiuni: “Dragoste ne-euclidiană” (peniță, tuș, acuarelă, vezi foto 1). E o îmbrățișare ciudată, în care un El îngenuncheat, cu chipul văzut pe jumătate din profil, cu ochi închiși (sau întorși spre interior) cuprinde în brațe (ca pe un violoncel) o întruchipare feminină a cărei parte superioară este cupola unui edificiu (o biserică?) ce își pierde partea de jos a zidurilor în contururile unui trup cu viscerele expuse ca la o disecție anatomo-patologică. Trupul se termină cu un sex femeiesc grațios și neerotic, care grafic ascunde o sugestie de cruce, perfect simetrică, dar în poziție de nadir, față de aceea care coafează turla bisercii. Pântecul femeii ascunde nu doar organe, ci și un întreg tezaur de giuvaeruri, din care un gnom a adunat o parte și le-a vârât într-un sac, sub privirile vag amenințătoare ale unei girafe cu cap de dinozaurian. El, “cântărețul la femeie” (ține și un mic arcuș în mâna stângă), are marcate pe epidermă sumedenie de schițe geometrice, are picioarele cuprinse într-o învălmășeală elegantă de vegetale, iar torsul îi este despicat precum gura unui cameleon din care țâșnește nu o limbă hulpavă, ci un mănunchi de pensule, un compas și o foarfecă.
Nu doar Dragostea lui Banuș este ne-euclidiană, complexă și imprevizibilă, ci și însuși universul desenelor sale. Să ne amintim că geometria euclidiană (plană) admite postulatul potrivit căruia printr-un punct situat în afara unei linii drepte poate trece o singură linie paralelă la acea dreaptă. Tudor Banuș, cu iscusința lui neobișnuită și cu imaginația lui (abia) controlată, face să treacă, lobacevskian, prin punctul acela o infinitate de linii (sensuri) paralele.
*) Tudor Banuș, “Delir controlat”, 7 iunie-8 iulie 2011, galeria
Dialog, Primăria sectorului 2