?ine probabil de farmecul istoriei (inclusiv al istoriei noastre) ca multe dintre victoriile de la un moment dat sa fie doar prologul unor noi probe si provocari.
Un exemplu ilustru: dupa victoria de la Calugareni, din august 1595, Mihai Viteazul – domnul primei uniri – a fost nevoit sa se retraga spre munti, iar turcii au ocupat Bucurestii. Nu lipsita de provocari a fost si Marea Unire a anului 1918.
Marea Unire inseamna de fapt (lucru pe care il pierdem adesea din vedere, pe nedrept) o unire in episoade succesive, avand particularitatile fiecarei provincii unite. Momentul “Alba Iulia – 1 Decembrie” nu e decat episodul final al acestei exceptionale povesti.
Inainte de el fusese unirea Basarabiei, pe 9 aprilie (stil nou), apoi, pe 28 noiembrie, acelasi pas fusese facut de mandra Bucovina.
Am fi tentati sa credem ca, dupa ultimul act, de la 1 Decembrie – intrarea Transilvaniei in granitele Romaniei -, un val de bucurie a maturat tara de la un capat la altul, vinul a inceput sa fiarba in cupe si armate de lautari au reconfortat mentalul romanesc grav afectat de Marele Razboi ce tocmai se terminase.
Lucrurile au stat cu totul altfel. Nu-i vorba numai de faptul ca unirea trebuia si recunoscuta efectiv de tratatul international de pace care urma sa aiba loc.
Nu este vorba neaparat (desi ar putea fi!) de sangeroasa ciocnire dintre manifestantii de stanga radicala si armata romana, intamplata pe strada Campineanu, in plin centrul Bucurestilor, pe 13/26 decembrie, ci de trasaturile – unele foarte diferite – ale acestor provincii romanesti: atat diferentele care existau intre ele, cat si cele dintre fiecare dintre ele si Vechiul Regat.
Sa precizam termenii discutiei: existenta acestor deosebiri nu neaga logica interna a Marii Uniri si nici firescul ei, in conditiile anului 1918. Dar aceste particularitati, existand, au marcat in felul lor unirea romaneasca.
As plasa deosebirea de mentalitate printre cele mai importante astfel de diferente.
Evident ca romanii, in genere si de peste tot, aveau multe dintre trasaturile observate de catre Dumitru Draghicescu, Radulescu-Motru, Eugen Lovinescu s.a.; dar provinciile aveau si aerul lor propriu, cu rasfrangere in romanii de acolo.
Nu numai unitatile de masura ale pamantului erau diferite (“ari”, “pogoane”, “iugare”, “prajini”), nu numai formele de proprietate si de administrare cadastrala ale acestor pamanturi, nu numai densitatea populatiei urbane, a retelei de cale ferata sau nivelul industrial, ci si felul in care romanul din toate aceste zari vedea aceste realitati si le reprezenta in comportamentul sau cotidian.
ai a mai aparut o problema, si ea serioasa: explozia alteritatii.
In Vechiul Regat, evreii furnizasera, de la finele secolului al XIX-lea, cele mai multe probleme politice, unele rezolvate anevoie din perspectiva constitutionala; dupa 1918, minoritatile nationale – maghiare, germane sau rusofone – au adus Romania intr-o faza noua a confruntarii cu acest celalalt din interior.
In fata acestei provocari, Ionel Bratianu a parasit lucrarile Tratatului de Pace de la Versailles, fara a semna tratatul cu Austria din septembrie 1919 (o va face, trei luni mai tarziu, ardeleanul Alexandru Vaida-Voevod).
Aceste diferente s-au absorbit in timp si in parte, cu dificultate; intarzierea elitei politice de a da tarii o Constitutie a noii Romanii (ceea ce se va intampla in martie 1923) isi are explicatia si aici – si nu neaparat in “dezinteresul” clasei politice, cum va decreta mai tarziu istoriografia comunista.
Marile istorii sunt compuse si din mici istorii. Una dintre ele ma urmareste ori de cate ori se intampla sa scriu sau sa vorbesc despre anul 1918: o spune Virgil Nemoianu, in cartea sa “Arhipelag interior” (1994).
Bunicul scriitorului, fost student la Budapesta, doctor in zona Mehadiei si a Bailor Herculane, fost detinut in inchisorile unguresti, si-a propus dupa unire sa treaca fosta granita, spre Bucuresti.
Cand, intr-o statie de tren, a observat starea unui closet de gara de tip turcesc, a renuntat la calatorie si s-a intors acasa, preferand sa ramana cu fosta sa imagine despre Regat.
De unde rezulta ca, in fapte si in mentalitati, unirea este un proces in continua constructie.
Acest material apare in Ziarul de Duminica, supliment cultural al Ziarului Financiar