La 22 iunie 1995 cand am prezentat ministrului pentru problemele europene al Frantei, Michel Barnier, cerea oficiala a Romaniei de aderare la Uniunea Europeana, oficialul francez, din pozitia pe care Franta o avea la acel moment de presedinte in exercitiu al UE, exprimand sprijinul tarii sale pentru acest demers sublinia cu multa prietenie ca acest pas important al diplomatiei romanesti va da masura adevarata a valorii sale numai in conditiile in care va fi urmat de politici concrete ale Romaniei care sa raspunda standardelor europene. Aceasta pozitie a fost urmata cu o remarcabila consecventa de statele membre ale Uniunii Europene, care prin adoptarea criteriilor de la Copenhaga stabileau si modalitatile concrete de evaluare a modului in care fiecare tara candidata se pregateste pentru admiterea in Uniune. “Lungul drum al Romaniei” a devenit astfel o consecinta a ritmului in care guvernele succesive ale tarii au fost capabile nu atat sa “anchida” diferite capitole de negociere, cat sa adopte politici apte sa ne apropie de standardele europene. In acest proces in care Romania si-a fixat ca tinta pentru admiterea in UE anul 2007, un orizont de care partenerii europenei au luat nota in mai multe randuri, inclusiv la cel mai inalt nivel, stirea de presa referitoare la propunerile din Parlamentul european de suspendare a negocierilor de aderare ale Romaniei a provocat un adevarat “soc”, oficialii nostri implicandu-se cu multa energie in a diminua importanta sa sau chiar de a o ironiza sau bagateliza.
In realitate acest “soc” greu de inteles in conditiile in care declaratiile publice ale autoritatilor privind integrarea europeana a Romaniei erau toate supra optimiste si supra incurajatoare, mai ales in contextul unui an electoral, se datoreaza exclusiv lipsei de transparenta in relatia dintre executiv si partidele din opozitie sau societatea civila. De fapt, aceasta abordare a creat “criza” actuala cand toata lumea a realizat ca de fapt “regele era gol”. Un moment crucial, din acest punct de vedere, il reprezinta modul in care oficialii de la Bucuresti au comentat Raportul de tara referitor la Romania, adoptat in toamna anului 2003. Eforturile, uneori jenante, de a traduce sau interpreta concluziile din acest document, in sensul de a da imaginea ca Romania este considerata ca o tara care indeplineste criteriile politice si economice de aderare, in pofida unor semnale extrem de clare ale Raportului UE sunt de fapt la baza crizei actuale, o criza deschisa de incredere din partea unor parlamentari dar si oficiali europeni, cum este comisarul Verheugen, ca Romania dispune de capacitatea de a-si realiza in practica obligatiile pe care si le asuma fata de UE. Ca aceasta este realitatea, o dovedeste faptul ca daca semnele de intrebare, sub forma unui amendament, au inceput cu situatia adoptiilor internationale si nerespectarea de catre Romania a moratoriului pe care l-a anuntat guvernul si l-a aprobat Parlamentul Romaniei, acum la Bruxelles s-au prezentat 33 de amendamente care se refera si la alte elemente care sunt incluse in criteriul politic de aderare, cum ar fi coruptia, lipsa independentei justitiei, libertatea de expresie, inclusiv libertatea presei si a jurnalistilor, modul de actiune al politiei, calitatea vietii, sanatatea populatiei, situatia minoritatilor, casatoria intre copii, traficul de persoane, stagnarea reformei, etc. Semnalele clare si severe din Raportul de tara pe 2003, precum si cele pe care le contine scrisoarea lui Verheugen si care se refera la “prapastia care exista intre angajamentele asumate de Romania in procesul de negociere cu UE si capacitatea administratiei romanesti de a realiza in practica obligatiile asumate” (raportul pe 2003), sau “antrebarile serioase fata de adeziunea Romaniei la implementarea reformei pentru protectia copilului, care face parte din criteriile politice de aderare” (scrisoarea lui Verheugen) au fost ignorate sau tratate cu lejeritate si au indus in opinia publica, prin mass-media controlata de guvern, ideea ca negocierile progreseaza foarte bine si ca obiectivul de aderare a Romaniei la UE in 2007 va fi realizat fara probleme.
Aceasta prapastie intre imaginea oficiala si realitate este cauza socului resimtit acum de societatea romaneasca.
Politica externa a unei tari se bazeaza pe doua elemente fundamentale: faptul ca ea este previzibila si credibila. Fara aceste elemente, nici o politica externa nu este functionala. Ori, din pacate, in ultima perioada aceste doua elemente fundamentale au fost grav afectate si ele au condus de fapt la situatia actuala in care indoielile europene fata de Romania au determinat reactia de a se cere, pentru prima oara in istoria negocierilor de largire a Uniunii Europene, suspendarea tratativelor cu o tara candidata, in speta cu Romania.
In aceste conditii este greu sa faci previziuni in legatura cu solutia care va fi adoptata in final de partenerii nostri europeni. Este clar ca o decizie de suspendare a negocierilor ar fi o sanctiune pentru Romania care nu s-ar concentra asupra responsabilului, guvernul actual, ci ar penaliza grav societatea romaneasca in ansamblul sau. Este insa la fel de clar ca de aceasta data nu va putea fi evitata o catastrofa doar pe baza unor angajamente ale guvernului ca vor fi adoptate masurile necesare pentru depasirea obstacolelor mentionate de parlamentarii si de oficialitatile europene. Aceasta pentru motivul foarte simplu ca este afectata grav credibilitatea administratiei romanesti. Probabil ca solutia care va fi acceptata in final va fi aceea de a dubla orice angajamente ce vor fi asumate de guvernul roman cu un sistem de monitorizare a UE care sa dea garantia aplicarii lor in practica. Este o evaluare pe care o fac pe baza elementelor de care dispunem acum, evaluare care este, in acelasi timp, si o speranta pe care personal o am si pe care sunt convins ca o impartasesc majoritatea romanilor care vad in aderarea tarii noastre la Uniunea Europeana o sansa istorica pe care nu trebuie sa o ratam.
Prof. univ. dr. Teodor Melescanu, Vicepresedinte al PNL, ministru de externe intre 1992-1996
Opiniile aparțin autorului și nu reprezintă neapărat poziția Ziarului Financiar.