Vreme de trei lustri, elitele intelectuale si morale din fostul bloc sovietic au cautat sa lamureasca “Occidentul” asupra imperativului de a condamna – oficial – regimul comunist.
Fostii detinuti politici, postati in fruntea categoriilor mutilate de agresiunea bolsevica, au incercat astfel sa restaureze dreptatea si adevarul unei minime demnitati omenesti. In naivitatea lor, victimele au sperat ca tumora marxist-leninista va fi extirpata printr-o operatiune de purificare a memoriei fara de care nici un nou inceput nu s-ar fi putut imagina. Ele au fost inselate inca o data la finele lui ianuarie 2006, cand Adunarea Parlamentara a Consiliului Europei, chemata sa adopte o rezolutie anticomunista initiata de grupul PPE, a ratat ocazia de a face istorie. Rezolutia cerea esentialmente doua lucruri: condamnarea crimelor comuniste in statele membre si aplicarea unei pedagogii nationale menite sa intretina, la nivelul tinerelor generatii, documentarea orifianta a genocidului perpetrat pe vremea dictaturii stangiste. Partidul Popular European – un grup eteroclit de partide crestin-democrate, crestin-sociale si neoconservatoare – se lansase intr-un demers ce viza condamnarea esentei inumane a luptei de clasa cu ajutorul unor proceduri parlamentare de cea mai buna factura democratica. Numai ca democratia – care l-a adus prin vot la putere pe Hitler – s-a dovedit si aici neputincioasa. Stanga socialista si comunista din APCE a votat impotriva, zadarnicind adoptarea rezolutiei PPE si, pe cale de consecinta, obligativitatea acesteia pentru statele membre ale Consiliului Europei.
Scriu aceste randuri plin de tristete, insa fara a deznadajdui. Cu atat mai mult cu cat esecul PPE din APCE a coincis cu Saptamana pentru Unitatea Crestinilor, desfasurata anual in toata Europa. O asemenea coincidenta este plina de talc. Ea ne arata ca nu vom reusi sa schimbam chimia politica a Uniunii Europene decat prin solidaritatea activa si coerenta dintre Bisericile continentului: ele au ramas singurele institutii care pot influenta electoratele astfel incat votarea unei rezolutii anticomuniste in APCE sa devina posibila macar peste zece ani. Crestinii au luptat cu nazismul, care i-a persecutat in numele neopaganismului germanic. Au murit in lagarele naziste nu doar evrei sau romi, ci si crestini de toate natiile inchisi acolo in aceasta calitate spirituala. Crestinii s-au opus curajos regimurilor comuniste, atat in faza stalinista a ocupatiei sovietice, cat si in etapa finala, a national-comunismului de tip ceausist. Poate ca o parte a ierarhiilor ecleziastice au cedat presiunilor, cum s-a intamplat adesea cu episcopii ortodocsi. Dar nu-i putem uita pe episcopii greco-catolici sau pe pastorii protestanti ucisi in gulag. Asa cum nu-i putem uita nici pe credinciosii laici, asasinati in lagare de exterminare din pricina conditiei lor sociale (de intelectuali, tarani, politicieni sau proprietari), dar cu deplina – si marturisita – credinta in Dumnezeu. Amintirea acestor cohorte martirice este cardinala pentru vitalitatea civica si buna orientare a crestinismului european.
Ce mai putem face la nivel romanesc? Cred ca sirenele decrepite care intoneaza cupletul amenziei inevitabile – pe motiv ca e “cam tarziu” pentru o Lege a lustratiei – nu vor izbuti sa ne ameteasca de tot. Pe acest plan, propunerea lui Constantin Ticu Dumitrescu in fruntea CNSAS este luminoasa, oportuna si deloc tardiva. Drumul spre condamnarea politico-morala a comunismului este fara indoiala sinuos, dar nu si fara capat.