O magazie părăsită din curtea Combinatului Fondului Plastic a fost “parcelată”, iar Mircea Roman a preluat o bucată. Uși de metal, tablă cutată groasă, de un ruginiu care demonstrează cât de puțin au fost manevrate. Pereții… perforați, plini de praf, plase de păianjeni și alte culcușuri de insecte, cărămidă crudă, sau nimic… Acoperișul din tablă cutată ruginită și găurită este așezat pe ferme din bare de oțel. Întuneric, aer greu de respirat… Dar totul se schimbă cu o placă de beton drept pardoseală și refacerea pereților.
O basculantă de moloz și gunoaie a plecat… Urmează rigipsul, tencuirea unor pereți, geamuri, cabluri de lumină, țeava de apă… Hala devine o galerie, o galerie ascunsă însă în curtea mizeră a combinatului…
Mircea insistă. Vopsește o parte din pereți în nuanțe de roșu. Tavanul devine alb, pardoseala păstrează culoarea betonului nou.
Și spațiul începe să fie populat: “Situație limită”, “Trup și suflet”, “Orașul”, “Viermele”, “Autoportretul la 30 de ani”, ce a mai rămas din “Omul barcă” așezat timp de doi ani pe malul Tamisei, radiografii… Ultimul intră zidul, celebrul său zid care, în timp, a pierdut două piese, dar care este uscat și completat. Numai bun de așezat la intrare… alături de alte peste 30 de sculpturi din bucăți de lemn asamblate și pictate…
Vedeți! Magazia devine un labirint total, o trecere prin volume, culori, priviri, uimiri, întrebări și gânduri…
Labirintul imaginar al lui Mircea Roman a ajuns apoi într-un catalog: Mircea Roman, MAGAZIA 2012 (foto 2), editat de Centrul de Cultură George Apostu cu ocazia Simpozionului Național de Estetică. Catalogul cuprinde texte ale lui Mircea Roman despre sculpturi și, de asemenea, fotografii de Remus Andrei Ion.
âMircea Roman a trecut prin trei ateliere bucureștene și unul londonez. Magazia este locul în care sculpturile lui locuiesc așa cum ideile artistului și-au găsit locuire în sculpturile pe care le-a modelat… Acum, mai mulți artiști au preluat ideea lui MiRo și își pregătesc magazii mai mari sau mai mici în Curtea Combinatului Fondului Plastic.
În cele ce urmează reproducem un fragment dintr-un interviu realizat exclusiv pentru Ziarul duminică de către Marcela Gheorghiu cu marele sculptor și publicat în 2007.
– Cum sunt priviți artiștii români peste hotare?
– Nu știu, eu când am luat premiul de la Osaka, lucrurile au beneficiat de un context special. Pentru Japonia, România nu era o țară din Estul Europei, ci din Europa și, oricum, în Japonia există un capital important de simpatie pentru România, pentru Maramureș, pentru arhitectura veche în lemn. În consecință, aveau cuvinte frumoase despre români. În Anglia, s-a tot schimbat atitudinea față de noi. Sigur că, în ultima vreme, nicăieri nu e bine să fi român. Dar englezii, în mod special, își sprijină artiștii, dar și pe toți cei care urmează școala acolo.
– Chipul uman ocupă un loc central în lucrările dumneavoastră, mai ales în cele din “Dezorient Expres”…
– Întotdeauna am fost atras de figura umană. De fapt, și școala de la Cluj pe care am urmat-o era de formație figurativă foarte temeinică; altfel spus, am beneficiat de o instrucție în domeniu foarte bună și, odată ajuns la București, am continuat în această direcție. Atmosfera era extraordinară aici, colegii erau minunați, se formase o grupare de oameni deosebiți, era o perioadă de efervescență (prima jumătate a anilor ’80), în care toți artiștii expuneau lucrări interesantre. Atmosfera competițională m-a ajutat să mă dezvolt și, deși nu m-am îndepărtat de crezul meu, totuși consider că am evoluat.
– Dar care este crezul dumneavoastră?
– Cred în figura umană, în valoare, în calitate, adică în încercarea de a fi eu însumi și nu neapărat în modă.
– Vorbind despre modă, care ar fi coordonatele ei actuale, liniile sale de forță?
– Necazul este că moda a rămas aceea de acum douăzeci de ani. Dacă în urmă cu două decenii mai puteai să șochezi cu ceva, astăzi deja totul a devenit gratuit și nu se mai șochează lumea la nimic, nici în afara țării, nici aici – mai ales aici, unde noi suntem încă niște mici copii față de ceea ce se făcea în Occident acum douăzeci de ani și chiar acum doi ani. De aceea, eu am afirmat că vreau să șochez prin bun-simț. Revenind la întrebarea dumneavoastră, nu se poate vorbi de o modă propriu-zisă, lumea nu mai preferă, exclusiv, filmul sau fotografia. Fenomenul a fost reperabil, de altfel, și la Bienala de la Veneția, unde a domnit un haos total, nimic din care să alegi ceva. Se tot punea întrebarea: “Ce ți-a plăcut?”, dar nimeni nu putea spune ce i-a plăcut, pentru că nu era nimic de ales, câtă vreme totul a fost o apă și-un pământ, iar premiile s-au dat aiurea.
– A ajuns, cumva, lipsa de criterii un criteriu?
– În Occident, de pildă, selecția se face pe bază de scandal, acolo și-au dat seama că nu mai există criterii de selecție…
– Traversăm o perioadă de decadență, de rătăcire artistică?
– E mai potrivit cuvântul “dezorientare”, pentru că s-a mers în ultimele decenii numai pe experiment și noutate. Or, sigur că experimentul este bun, atunci când avem de a face cu un artist autentic, dar e nevoie și de un experiment autentic, nu mimat. De exemplu, în Anglia, copiii, încă de la vârsta grădiniței, sunt învățați să facă experiment, așa încât copilul nu mai poate să fie sincer. Ei bine, toate acestea au dus la actuala stare, care s-a generalizat practic în Vest și se extinde în restul lumii, pentru că foarte mulți artiști încearcă să copieze și să facă același lucru. Sigur că în Est este mai multă simțire, în Africa este și mai mult sentiment și apar lucruri mult mai interesante, dar ar putea să fie și mai bune. În Occident, societatea însăși este bolnavă, dezinformată și trăiește de parcă ar ști totul pe lumea asta. Normal că și artiștii sunt la fel.