– Stimată doamnă Magda Cârneci, mi s-a părut a vedea, în filigranul obsesional al paginilor vizionare din romanul dvs. FEM (volumul I), arhetipuri din proza eminesciană.
Eminescu este un capitol clasat și “prăfuit” de istorie literară sau el mai poate provoca, la modul creator, imaginația unui scriitor postmodern?– Curioasă coincidență, chiar de curând mi-a căzut în mână o ediție specială, bibliofilă, a prozelor lui Eminescu și, frunzărind-o, am fost frapată să regăsesc acolo unele toposuri literare care m-au bântuit și pe mine și pe care le-am transcris în romanul FEM. Nu mai citisem proza lui Eminescu de prin facultate, adică de multă vreme, și această descoperire m-a surprins, m-a bucurat și m-a neliniștit în egală măsură, apoi m-a pus pe gânduri. M-am întrebat desigur dacă nu fusese vorba de reminiscențe de lectură juvenilă, deși știam bine că tot ce e scris în cartea FEM a fost mai întâi trăit și chinuit de-a lungul mai multor ani în atanorul meu interior, că arhetipurile respective irupseseră în mine intempestiv și impetuos, că trebuise să le expulzez, să le prelucrez, să le exprim, ca să mă eliberez de ele, ca să merg mai departe… Romanul FEM e doar un florilegiu, ca să zic așa, dintr-o luxuriantă producție interioară notată în multe jurnale, din care am extras deocamdată o mică parte.
De fapt, vorbind acum mai general, arhetipurile eminesciene au marcat profund, așa cum se știe, codul genetic al literaturii române moderne, nu doar în poezie, ci și în proză, iar de-a lungul secolului 20 și până în prezent ele se pot regăsi, travestite divers, la mulți scriitori. Atunci când se declanșează în psihic, arhetipurile repetă cam aceleași scenarii, dar folosesc materialul personal al celei sau celui care le trăiește și le exprimă. Ținând de psihismul profund al procesului individuației și realizării de sine, arhetipurile sunt dezlegate de timp, ele survin pur și simplu și sunt intemporale.
Întrebarea rămâne de ce un scriitor postmodern, cum ziceți, ar mai putea apela la asemenea dispozitive psihice și imaginare pentru scrisul său. Relativismul, prozaismul și intertextualismul s-ar opune reluării unor asemenea toposuri aparent depășite de raționalitatea (hiper)realistă și multiculturală de azi.
Ei bine, eu cred că literatura îndeplinește și alte funcțiuni în afară de aceea de a face cât de cât inteligibilă și suportabilă existența noastră cotidiană, cum se întâmplă cu cea mai mare parte a producției scripturale contemporane. Literatura poate fi și locul sau mijlocul prin care omul poate avea acces, fulgurant, temporar, la alte dimensiuni ale ființei sale și ale realității, care au, ambele, mai multe nivele și modalități de funcționare decât am fi dispuși noi astăzi să credem. Literatura poate da acces la anumite experiențe genuine de depășire de sine, de transcendere, de extaz, în care ființa umană se trezește la forme mai intense de trăire a realității și de cunoaștere de sine. De fapt, cred că toți oamenii trăiesc asemenea momente de dilatare de sine, de expandare la frecvențe mai înalte de funcționare ale mașinii lor biologice, doar că ulterior uită asta total sau nu-și mai pot aminti în ciuda eforturilor. Și este rolul literaturii, cred eu, pe lângă alte forme de experiență spirituală, de a păstra această amintire și de a-i da un trup, a o resuscita, a o provoca, măcar din când în când, integrând-o în viața noastră cotidiană ca pe o dimensiune prețioasă.
Personal, așa cum am mai mărturisit-o, sufăr de prejudecata trans, prejudecata că realitatea e tra(n)versată și depășită de o trans-realitate care o face suportabilă, coerentă, și-i dă un sens mai amplu, vast, universal, sau chiar cosmic. Această prejudecată îmi vine și din experiența proprie, pe care nu o pot nega oricât aș încerca, dar și din codul cultural românesc, amintit mai înainte, în care Eminescu a implantat indelebil câteva arhetipuri (sau gene) vizionare esențiale, ce orientează constant imaginația către spiritual. Un scriitor postmodern are libertatea de a le ignora și de a rămâne în cotidianismul cel mai plat, mai intertextual, sau mai ludic – dar are și dreptul de a le trăi și a le afirma cu toată fervoarea, într-o cheie stilistică personală și actuală, dacă aceasta constituie experiența lui fondatoare și… ilimitatoare. Căci aceasta constituie, cred eu, misiunea lui sau responsabilitatea lui vizionară.
Din acest punct de vedere, aș defini cartea mea FEM ca pe o auto-ficțiune în serviciul dezlimitării noastre.
Magda Cârneci este poetă, eseistă, critic de artă. Doctorat în istoria artei la Ecole des Hautes Etudes en Sciences Sociales din Paris (1997). Membră și teoreticiană a cunoscutei “generații optzeci” din cultura română, ea s-a implicat activ, după Revoluția din decembrie 1989, pe scena culturală și politică din România din anii ’90. Din anii 2000, după ce a fost lector invitat de limbă și literatură română la Institutul Național de Limbi și Civilizații Orientale (INALCO) din Paris, a fost directoarea Institutului Cultural Român din Paris (2007-2010). În prezent, este redactorul-șef al revistei de arte vizuale ARTA din București și președintă a PEN Club România.
A publicat mai multe volume de poezie în română (Hipermateria, O tăcere asurzitoare, Haosmos, Poeme politice) și volume de eseuri (Arta anilor ’80. Texte despre postmodernism, Poetrix), iar în 2011 i-a apărut volumul de proză FEM.
În afara câtorva monografii de artă (Ion Țuculescu, Lucian Grigorescu), a publicat și cărți de eseuri despre arta modernă și contemporană (Arta anilor ’80. Texte despre postmodernism, 1996, Art of the 1980s in Eastern Europe. Texts on postmodernism, 1999). În anul 2000, publică Artele plastice în România 1945-1989.
A mai publicat în franceză volumele Psaume (1997) și Trois saisons poétiques (2008), volumul Chaosmos în olandeză (2004, tradus de Jan Willem Bos) și volumul Chaosmos în engleză (2006, tradus de Adam J. Sorkin și autoare). A publicat proză în franceză în volumele colective Paris par écrits (2002) și Le sacré aujourd’hui (2003).
A coeditat lucrarea colectivă Perspectives roumaines. Du post-communisme à l’intégration européenne (Paris, 2004). În 2007, teza sa de doctorat a apărut sub titlul Art et pouvoir en Roumanie 1945-1989 la editura L’Harmattan din Paris.
Membră a Parlamentului Cultural European (European Cultural Parliament), Magda Cârneci este adesea invitată la colocvii și dezbateri internaționale despre Europa Centrală și de Est și despre Europa culturală.