Literatura închisorilor (comuniste) cuprinde, pe lângă oroare, durere și blestem, surprinzătoare pagini dedicate omeniei, bucuriei, binecuvântării. Fenomene pe care creștinii le numesc minuni, iar cercetătorii și știința le asimilează așa-numitelor fenomene paranormale sunt la ordinea zilei într-o temniță comunistă.
Până la urmă, faptul că au supraviețuit anumitor orori petrecute în aceste închisori – cum a fost experimentul Pitești – este deja o minune. Precum într-o binecunoscută nuvelă scrisă de Jack London, unii dintre deținuți experimentau conștient anumite stări speciale de ordin mai mult sau mai puțin spiritual. Este cunoscută, de pildă, mărturia uneia dintre fiicele lui Vasile Voiculescu care povestește despre călătoriile „în corpul astral“ ale tatălui său, care îi promisese că o va vizita în fiecare seară, în închisoare fiind. Ei bine, semnalul convenit se repeta, miraculos, noapte de noapte – ceea ce trebuia să însemne că poetul își părăsise corpul fizic aflat în temniță și revenise cu corpul de lumină la ai săi…
Despre Pr. Arsenie Boca există o legendă și mai interesantă. La moartea mamei sale, Pr. Arsenie Boca era închis la Canal. A aflat nu se știe cum dureroasa veste și a cerut voie să se odihnească într-un loc retras. Numai că la puțină vreme a dispărut complet. Pe de altă parte, există mărturii că părintele a participat efectiv la înmormântarea mamei, lucru care se petrecea în celălalt capăt al țării, în Ardeal… Peste câteva ceasuri, părintele ar fi reapărut, tocmai când lumea îl căuta, crezând că evadase. Dar toate acestea ai putea spune că sunt legende care aparțin apetenței noastre pentru miracol…
Am regăsit de curând însă relatări ale unor experiențe făcute de un alt interesant personaj al istoriei recente, Petre Pandrea. Credința acestuia era însă oscilantă, nonconformistă. Individ controversat, dar cu principii, Petre Pandrea a rămas celebru pentru curajul de a fi fost avocatul apărării în procesul intentat măicuțelor de la Vladimirești, al altor călugări, dar și al unor activiști comuniști. Om cu principii, el însuși a căzut victimă dictaturilor vremii, astfel încât a făcut la rândul său închisoare. Petre Pandrea scrie în memoriiile sale – act care poate fi interpretat în multiple chei de credibilitate – câte ceva despre experiențele de natură (mai mult sau mai puțin) spirituală pe care la face în temniță. Fără îndoială, acestea erau favorizate de momentele de maximă izolare la care era suspus, drept pedeapsă…
„În celula neagră de jos, de la beci, și în celula de ciment nr. 1 de la Turnu Alb, experimentasem deseori, în lungile ore de meditație, depășirea legilor materiei. Mi-am înălțat cu zece centimetri trupul, ca un fachir, dezlipindu-mă în întregime de patul de fier, acoperit cu rogojină, prin care ieșeau colții de fier. N-aș putea jura acum că m-am ridicat. Atunci, eram sigur că am obținut efectul de levitațiune. Nu am comunicat nimănui experiențele spiritiste și fachirice de levitațiune pe care le obțineam, din când în când, în solitudinea celulei nr.1 din Turnul Alb și în «Neagra» de la Ocnele Mari, cu un trup macerat de foame, cu o minte limpede și cu o voință încordată. Eu știu că astăzi am depășit materia, că mă ridicam centimetru cu centimetru, trupul părând un fulg. A fost părere? A fost realitate? Atunci știam că este realitate. Acum, cu stomacul plin, fără castitate și post, înconjurat de nevastă și copii, plin de griji, așteptând în vizită la mine prieteni și rude, mi se par utopii și halucinații, stări maladive ale unui pușcăriaș în al IV-lea și al V-lea an de «pârnaie»“ (vezi Petre Pandrea, „Memoriile mandarinului valah. Jurnal 1954-1956”, vol. 1, Editura Vremea, București, 2011, p. 154-155)…
Luciditatea cu care sunt notate aceste mărturisiri nu este depășită decât de ludicul cu care autorul impregnează adesea portretele destinate să refacă o epocă demult apusă. Se pare că Petre Pandrea, avocatul de geniu ale cărui inteligență și voință erau mai presus de credința în cele sfinte – dovadă paginile acestui jurnal, de o devastatoare cruzime, pe alocuri –, era totuși măcinat de cele ce i s-au întâmplat. Pasionat de Mahatma Gandhi, probabil că nu era străin de anumite experimente indiene. Iată o altă mărturie: „În cele patru zile și patru nopți, de fapt în întuneric permanent, am făcut câteva concentrări de energie și voință, obținând patru levitațiuni de pe patul de fier. Le-aș fi putut prelungi până la tavan. Știam că nu pot depăși tavanul, fiindcă nu sunt fantasmă, nu sunt încă fantasmă. Duhul meu mi s-a părut, atunci, ca un caier de luminozități, gata de a părăsi oricând trupul la comanda mea. Nu am vrut să mor.“ (p. 157).
Fără înoială, un medic neurolog ori psihiatru va găsi explicații foarte terestre, demonstrându-ne că toate acestea sunt doar halucinații. Interesant este că astăzi, în laboaratoare mai mult sau mai puțin discrete, alți medici neurologi, alți psihiatri pot dovedi că astfel de experimente – existente de altfel în întreaga istorie spirituală și magică a omenirii, pe toate meridianele – sunt perfect posibile.
Între noi, doar Adevărul !