Se împlinesc, acum, 25 de ani de la momentul când Europa de est s-a lepădat de utopia comunistă. Unele țări au făcut-o într-un fel, altele în altul. Fosta Republică Socialistă România a rămas, până aproape de sfârșitul lui decembrie 1989, ultimul „bastion” al comunismului, apoi a devenit singura țară unde forțele de represiune (care? cine?) au tras în demonstranți. Au fost morți (câți?), apoi a urmat un „proces” în urma căruia au mai fost împușcați încă doi oameni, apoi a urmat „Nu ne vindem țara!”, apoi Saul Bruckner, pardon – Silviu Brucan, ne-a explicat că vechiul regim va avea o inerție de 20 de ani și că  suntem niște stupid people, apoi au fost chemați și au venit minerii (de mai multe ori), iar s-a lăsat cu morți (câți?), apoi a urmat corul fetelor de la APACA – „Nu vrem bani, nu vrem valută, vrem…”, apoi a fost „Fir-ai al naibii, majestate!”, apoi au fost alegeri libere  după alegeri libere și uite-așa trecură 25 de ani (nu 20, cum profețea înțeleptul Saul).

Din punct de vedere statistic, 25 de ani pot fi asimilați unei generații. În ordinea timpului mare, a istoriei, o generație nu înseamnă mare lucru. În ordinea timpului mic, acela al vieții personale, generația socotită de la 1989 până acum înseamnă enorm. Un enorm măsurabil în drame, în dezamăgiri, în deziluzii, nedreptăți, neputință, tristețe, umilință și neîmpliniri.

Acum, după 25 de ani aruncați la tomberonul istoriei, îmi dau seama că încă mai sper ceva (deși credeam că nu mai sper nimic): și anume ca domnul Bruckner să se fi înșelat cu cel mult 5 ani.