„Cititorule, ai în mână o carte în care ieri e încă azi, iar departele e foarte aproape” – scrie Andrei Pleșu pe coperta a patra a acestui volum. „Ți se face cadou o sursă de bucurie, melancolie și talent.”
Editura adaugă: Înzestrată cu vocația călătoriei, privirea ageră a artistului plastic și știința potrivirii cuvintelor, Anamaria Smigelschi ne poftește s-o urmăm în lungul și-n latul lumii, din India până-n Mexic și din Suedia până-n Egipt, într-o călătorie ce șerpuiește nu doar prin spațiu, ci și prin timp. Ghid neobosit și entuziast, autoarea se strecoară, cu ușurința celui care se simte pretutindeni ca acasă, prin palate strălucite, bazaruri încărcate de minunății, muzee care-ți taie răsuflarea și catedrale semețe, zugrăvindu-ne toate câte le vede când cu vervă și umor, când cu pioasă admirație. Gusturi, mirosuri, culori, sunete, senzații se amestecă într-o învârtejită simfonie a simțurilor, nelăsându-ne o clipă de răgaz între două călătorii. Iar undeva, bine tăinuită în spatele urzelii narative, ghicim iubirea Anamariei Smigelschi pentru trecut, pentru acel „ieri” din titlu, dinaintea căruia face o reverență: „Nu-mi plac orașele futuriste care cresc din soluri mustind de petrol și dolari, insulele artificiale desenate pe ocean în formă de palmieri și enormele turnuri răsucite în spațiu înfrângând toate legile echilibrului și ale logicii. Trecutul însă mă pasionează, civilizațiile antice, misterioase, îmi taie respirația, la fel locurile călcate de oameni vechi, șlefuite cu palma, ridicate cu puterea minții.”
*
* *
Cultura este ce-ți rămâne după ce ai uitat tot zicea un franțuz pe care-l cita, cu mare aplomb, pictorul Alin Gheorghiu. Dar, ca un mare artist ce se afla, după ce uita totul își permitea să inventeze. Am găsit într-un carnețel de al lui, din a doua noastră călătorie în Egipt, printre desene de detalii și schițe de sculpturi, o harta schematică făcută de mine: două linii verticale, tremurate, Nilul coborând de la deltă până la Aswan (de fapt invers) și malul Marii Roșii de la peninsula Sinai până la Hurgada. Între cele două puncte, pe toată pagina, un autobuz șerpuind printre bolovani. Îl auzisem, din spate, tropăind pe enormul obelisc nedesprins din stânca de granit, povestindu-le unora ce-l ascultau cu mare respect, cum am călătorit noi cu vaporul de la Hurgada la Aswan. Îi făcusem desenul ca să-l lămuresc cum se poate traversa un pustiu de 500 de km.
Eu țin minte, dacă uit mai caut și aflu…de când cu internetul e simplu, doar să nu cazi în plasa fotoșopiștilor care te aburesc cu gigantice schelete omenești dezgropate, fosile incredibile sau uriașe temple scufundate.
Viitorul mă cam sperie, nu-mi plac orașele futuriste care cresc din soluri mustind de petrol și dolari, insulele artificiale desenate pe ocean ca palmierii și enormele turnuri răsucite în spațiu înfrângând toate legile echilibrului și ale logicii. Trecutul, însă, mă pasionează, civilizațiile antice misterioase îmi taie respirația, locuri călcate de oameni vechi, șlefuite cu palma, ridicate cu puterea minții.
Prima mea lectură silabisita a fost aventura lui Goangă și Târlică pe tărâmul celălalt. Călătoream printre legendele Olimpului și ale vechiului testament, David și Goliath, Hercule, Prometeu sau Aleodor Împărat erau fârtați de ai mei. Pe la 16-17 ani m-am descoperit știind pe dinafara o mulțime de zei azteci: Chetzalcoatl, Tezcalipoca sau Chalchihuitlique.
Nu prea mă descurcam cu geografia, ani la rând la clasa mea se învăța mereu geografia economică a României, nici capitalele din Europa n-am apucat, darămite Asia sau Africa…Eram deja o domnișoară când a apărut cartea Kon-Tiki, expediția lui Thor Haerdal din Peru până în Insula Paștelui pe o plută din lemn de balsa. Mi-am dat seama ca nu realizez dacă plutesc spre dreapta sau spre stânga, mi-am cumpărat un glob pământesc pe care să pot urmări cu degetul. Cu istoria stăteam ceva mai bine datorită studiilor artistice pe care le făceam, școala medie și institutul de belle arti, anatomia artistică, limba rusă, socialismul științific, perspectiva și istoria artelor se învățau cu mare strășnicie.
Datorită Uniunii Artiștilor Plastici, în care am fost primită curând după terminarea școlii, care ne dădea dreptul să comandăm anual două albume scumpe de la Skyra sau Gallimar și la o excursie în străinătate o dată la doi ani, ne mai trimitea și prin schimburi de experiență cu confrații de aiurea sau cu expoziții prin lume, mai apoi cu apariția sutelor de agenții de voiaj care se întrec în oferte avantajoase pentru destinațiile cele mai felurite, mă pot lăuda cu o discretă carieră de glob-trotter. Dar, mai ales, mă pot lăuda că din fiecare expediție am rămas cu ceva unic, numai al meu, o întâmplare, o întâlnire, o străfulgerare, ceva ce numai mie mi se poate întâmpla (după convingerea unora și altora) peste tot ce se vede în mod obișnuit: muzee, priveliști, monumente, restaurante…Mai am, adunate, și mici dovezi concrete, animăluțe, zeișori, totemașe, stau roată, roată, pe televizor, în bună înțelegere cu toate celelalte făpturi pe care mi le-a făcut Alin. Fiecare are un nume și fiecare o sarcină precisă: Vaca Vacrova se ocupă de bunăstarea din casă, e responsabilă cu sutele, vițelul Halic e pentru mărunțiș, Manolică păzește de șoareci, Wudy Han de cutremure, Bronx este cu inspirația artistică… Cei mici, veniți de prin alte țări, Wudi-u-Ala, Tescalipoca, Hatșepsut, Kadeș, Budică și Budelu, Clio-Pi-Cli, Hatic, Sacuntala și Kalidasa, Nectanebo, Calul NGU…., poartă numele locurilor de pe unde au apărut.
Sunt un om tare bogat !
Din volumul Mai de ieri, mai de departe… Aminitiri de călătorie, de Anamaria Smigelschi, în curs de apariție la Editura Humanitas. Cartea se va lansa la Târgul Bookfest, la 22 mai