Margriet de Moor s-a născut la Noordwijk, în Olanda, în 1941. Provine dintr-o familie catolică, a crescut alături de șase surori și trei frați. A studiat pianul și canto la Conservatorul Regal din Haga, unde preferințele ei s-au îndreptat spre muzica unor compozitori de avangardă ca Schönberg, Satie și Debussy. Din 1968 a început să apară constant pe scenă, ca solistă. Zece ani mai târziu și-a reluat studiile, de data aceasta în istoria artei, la Universitatea din Amsterdam. A realizat filme video despre artă și a predat pian și canto înainte de a începe să scrie, la 45 de ani. Prima carte i-a apărut în 1988. A cunoscut notorietatea în 1992, când a publicat primul ei roman, Mai întâi gri apoi alb apoi albastru, care a fost considerat o capodoperă de către critici și a fost tradus în numeroase limbi. În Germania s-a vândut într-un tiraj de peste trei sute douăzeci de mii de exemplare. A scris mai mult de zece cărți, printre care Virtuozul (1993 – tradus în română la Editura Univers, 2004), pe care unii critici nu au ezitat să-l compare cu Despre iubire și alți demoni al lui Gabriel García Márquez, Sonata Kreutzer (Kreutzersonate, 2001), Înecata (De verdronkene, 2005), Pictorul și fata (De schilder en het meisje, 2011), Mélodie d’amour (2013). Cărțile ei au fost traduse în peste douăzeci de limbi și au fost recompensate cu numeroase premii, printre care prestigiosul premiu olandez AKO pentru literatură pentru primul roman publicat (Mai întâi gri apoi alb apoi albastru). Locuiește în Amsterdam.
O fetiță deschide o ușă, iar oamenii Gestapoului nu mai pot fi opriți. Istoria dă năvală înăuntru.
Un băiat refuză să se despartă de ursuleții lui de pluș, până în ziua în care o minge albastră i se rostogolește la picioare. O pornește pe urmele ei.
Un bărbat e fascinat de lumina din tablourile unui prieten. Explorează și el lumina ochiului uman, cu un bisturiu.
Femeia cu cele mai simple vise din lume își îmbrățișează fiul cu forța. Încearcă să-i rețină atenția, dar el e irezistibil atras de Lună.
O femeie dispare de acasă și la întoarcere tace cu înverșunare. Tăcerea ei îi înnebunește pe cei din jur.
Un cuțit tibetan deschide și închide povestea Magdei, a rătăcirilor ei prin spațiu și timp.
Mai întâi gri apoi alb apoi albastru e romanul care i-a adus consacrarea autoarei olandeze Margriet de Moor, considerat o capodoperă și tradus în tiraje de sute de mii de exemplare.
A dormit adânc. Cu brațele și picioarele îndepărtate, gura deschisă, abandon total. Un soare roșu pal urcă deasupra câmpurilor cu bulbi de flori, e încă devreme, e o dimineață de mai din 1980, în seara de dinainte a descoperit că soția lui dispăruse. Acum, pe jumătate treaz, cu capul înfundat în pernă, el încearcă să se agațe cu disperare de lumea confortabilă a visului său. Nici o îndoială, nici o neînțelegere, nici o trădare. Cunoașterea ține pasul cu percepția. Nu-i deloc nevoie să te sinchisești prea tare de lucrurile vii și moarte: faci parte din ele, și cu asta basta. Deodată, fața i se întunecă. Pectoralii i se încordează. Informația din memorie l-a lovit din plin: ieri seară pe la zece, când s-a întors acasă, a trebuit să se întoarcă pe aleea din grădină și să deschidă ușa cu propria cheie; a călcat pe ziare și scrisori; în camerele întunecate plutea un iz de absență; nu se simțea nici urmă de câine.
De jos, din capul scărilor, a strigat-o:
– Magda!
Și încă o dată, în impermeabil, cu bărbia ridicată:
– Magda!
Liniștea s-a păstrat intactă.
Atunci și a pus jos valiza, a aprins lumina și a început să inspecteze casa. Exagerat de multe haine în cuier. De îndată ce au ieșit câinii, covoarele încep să pută. Impresioniștii francezi sunt puși în bibliotecă la înălțimea ochilor. El își împinse mâna sub frunzele unei ferigi: planta asta n-a mai fost udată de zile întregi. Pe blatul de bucătărie a descoperit o jumătate de pâine neagră, un cuțit murdar și o ceașcă. Fără să fie cu adevărat neliniștit, și a aprins o țigară și a tras cu ochiul la pantofii de damă de pe covorul de șters picioarele. Ea nu s-a ostenit să strângă de pe jos peria și cutia de cremă de ghete. Ușa de la camera ei de lucru era deschisă. În lumina plafonierei, camera îi apăru cu totul stranie. Își aruncă o privire pe fereastră înspre grădină – ploua –, apoi ochii i-au căzut pe biroul circular. A încremenit. Bănuitor, se uită cu atenție la locul gol de pe
birou. A luat cu ea portretul perechii de îndrăgostiți.
…Femeia e firavă. Cu fața-i ovală și părul de lungime medie, pare mai tânără decât este. Și rochia ei, unul dintre acele modele pentru fete tinere, cum se purtau în acel an – 1936 –, întărește impresia că, pentru ea, viața deplină, înfloritoare abia urmează să înceapă. Ca și cum deocamdată n-ar fi așa! Ca și cum soțul ei, în pantaloni și cizme de călărie, n-ar sta chiar acolo, lângă ea! El este înalt, serios, o șuviță de păr negru îi cade pe frunte. Această clipă nu este iluzie, e reală. Pe fundalul unei grădini de vară, viitoarea mamă a Magdei și a strecurat brațul pe sub cel al soțului și zâmbește cu o privire temerară și neîncrezătoare în obiectivul aparatului, părând să-și spună în sinea ei: cu el rămân tot restul vieții. 1936. Fetița încă nu s-a născut.
El simți în spate suflul unui curent de aer. O rafală de ploaie bătea în geam. Fără să și ia ochii de la birou, întinse mâna să ia o scrumieră. Grija exagerată cu care ea își aranjează obiectele de uz curent. Acum, după ce micuța fotografie din rama argintată dispăruse, putea să o observe mai bine decât în anii în care se aflase între agrafele de hârtie și cântarul de scrisori. Fuma cu umerii ridicați. Ce pornire teatrală să fi avut?
În casă răsună bătaia puternică a unui ceas. Deconcertat, el începu să umble prin cameră dintr un colț într-altul, aici fusese odată camera de lucru a tatălui său. O podea care scârțâie în locurile bine știute, o sobă de un negru mat, cu micile ei uși deschise, miros de cenușă, de hârtie, de lambriuri care în după amiezile de vară emană o strălucire în nuanțele unui portocaliu profund. În văduvia ei plângăcioasă, mamei lui îi venise ideea să pună o canapea sub ferestre. El se opri din mers. În timp ce pendula continua să bată – Magda vrusese să onoreze acel obiect –, el se gândea că mica fotografie îngălbenită fusese singurul lucru din casa asta în stare să evoce trecutul strict personal al soției sale.
În vară se instalaseră în casa lui natală. Mobilierul părinților săi era încă intact.
– E doar ceva temporar, i-a spus Magdei după ce se cățăraseră pe cele două șiruri de trepte care duceau în pod.
Renunțaseră la paradisul lor din peisajul montan francez, el avea în cap planuri de afaceri și ce bine se potrivea că mama lui se hotărâse să se mute într-un imobil alb și frumos, unde cineva avea să aibă grijă de ea și, la nevoie, să-i sară-n ajutor. Nu vrusese să ia cu ea decât câteva lucruri de femeie bătrână.
Magda era tăcută. N-a reacționat la vorbele lui, fixându și însă ochii pe mobilierul decolorat de sub acoperișul podului.
– Ce frumos…
El a urmărit direcția indicată de mâna ei, căutând inutil un obiect în toată acea harababură, și a spus:
– De îndată ce afacerile mele încep să meargă, renovăm casa. Baie modernă, bucătărie modernă și așa mai departe. Schimbăm tot interiorul.
Roșeața din obrajii ei, tăcerea ei satisfăcută, docilitatea cu care, mergând înaintea lui, a coborât scara: oare nu știa că rătăcea printre amintirile profund detestate ale tinereții lui?
– Sau cumpărăm un apartament la malul mării, a spus el către ceafa ei blondă.
În dormitorul din față, ea s-a îndreptat spre șifonierul cu oglindă al mamei lui Robert – o femeie încărunțită prematur care obișnuia să-și ridice morocănoasă privirea atunci când vreun mucos o deranja în timp ce încerca o rochie, o broșă, o pălărie –, a deschis ochii mari, și a ridicat bărbia și și-a trecut vârfurile degetelor peste gât. Întorcându-se, a spus:
– Ce zici, vinul alb s-o fi răcit între timp suficient?
Fără obiecție, ea a fost de acord cu înlocuirea oribilului pat dublu.
În săptămânile următoare, în timp ce el, cinic și amuzat, s-a consacrat unei tranzacții care, întâmplător, viza un lot de rame, Magda a pus stăpânire pe casă până în cele mai mici cotloane. A aerisit camerele, a spălat perdelele, a numărat și a triat cearșafurile brodate cu monograma familiei. A vopsit lemnăria și a văruit pereții încrețindu-și fruntea înainte de a îndrăzni să bată vreun cui în tapet ori să mute ici și colo un tablou.
Într-o seară de toamnă, el s-a întors acasă. Magda era în pat cu o carte – studia neerlandeza –, avea părul desfăcut și purta un sacou drăguț din satin, cu mânecile suflecate. Ascultând vâjâitul vântului în jgheabul de scurgere, el a deschis robinetele de la baie, s-a urcat gol goluț pe cântar – tot șaptezeci și șapte de kilograme – și a observat puțin mai târziu că Magda adormise cu cartea lângă ea. Privind la expresia ce încremenise enigmatic pe fața ei, și-a zis – și acest gând ascundea ceva insuportabil – ea e soția mea… Sub un scaun, cățelușii ei respirau hârâit.
Fără să-și fi scos încă impermeabilul, stătea încă în fața șifonierului cu oglindă, atunci când jos a sunat telefonul.
Nu răspunde, și-a zis el calmându-se. Câtă vreme nu auzi și nu vezi nimic, totul rămâne, în principiu, ca mai înainte. Ea n-a considerat necesar să lase un rând, nici pe pat, nici în baie, nicăieri nu-i nici un bilet, și, cu toate că periuța de dinți a dispărut și, la prima vedere, jumătate din flacoanele și tuburile ei, ea nu-ți va perturba cu adevărat ordinea fără cusur a vieții. Alungă-ți deci de pe chip expresia asta de confuzie, ba chiar ai zice că-i frică. I-a povestit cineva ceva? I-a trimis o scrisoare anonimă? E plăcut să făptuiești o cruzime a cărei sursă nu va fi descoperită niciodată.
De parcă el n-ar fi aterizat în această situație reconfortantă dintr-o pură întâmplare. Sunt lucruri care li se întâmplă bărbaților. Într-o bună zi, o vânzătoare roșcată cu mâini zdravene îndoaie un pantof în fața ta, și a dat drumul să cadă pe un genunchi lângă o mică piesă de mobilier cu partea din față înclinată și te ajută să-ți strecori piciorul în pantof; la sfatul ei, îți miști degetele. Când ea își ridică privirea întrebătoare, o recunoști. Nici ea nu se poate abține izbucnind în râs și, în mijlocul magazinului, își scoate agrafele din coafură: părul de veveriță i se revarsă lui Agnes Rombouts pe spate. După douăzeci de ani, ea se lasă de bunăvoie strânsă în brațe și sărută cu gura deschisă. Îi apreciezi constituția corpului și felul în care știe să și miște urechile, dar nu vrei să auzi nici măcar o vorbă despre istoria ei obosită. După o călătorie de afaceri de patru, cinci zile, îi contempli, într-o cameră de hotel, silueta neîngrijită și te ia cu foc la cur.
Aparatul continua să sune. Schimonosindu-și fața, coborî, intră în salon și ridică receptorul. Era Nellie.
Îi tresăriră sprâncenele.
– Nellie!
Mută câteva cărți de pe fotoliu și se așeză.
– Deci câinii sunt la voi?
De partea cealaltă a firului începu o poveste amănunțită. El fuma trăgând grăbit din țigară și scotea din când în când câte un zgomot afirmativ.
– Bine. Mâine la sfârșitul după amiezii. Da, vin să-i iau. Ce?
Asculta cu buzele țuguiate.
– Hm, nu, de fapt, nu. Drept să-ți spun, nu știu mare lucru. Vizită de familie, spui tu, mda, cam așa s-ar putea spune. Mai întâi pe la mama, apoi pe la sora mea…
Pe chip i se citea uimirea.
– Dar nu, nu asta susțin. Bineînțeles, nu-i ceva neobișnuit. Doar că…
– …
– Da, probabil că da. În treacăt, cred. Trebuie să-mi fi intrat pe o ureche și…
El râse, mormăi un salut și mai ascultă o clipă tăcerea, pârâitul și zumzăitul telefonului. Apoi se duse sus. Își întinse oasele și căscă. Logica feminină a lui Nellie îl domolise și îl consolase. Acum se duse să se culce.
Nici nu se întinsese bine, că o greutate familiară începu să-l tragă în jos de mâini și de picioare. Stătea culcat pe spate, ca pe o navă, și asculta vântul. Vântul de deasupra câmpurilor se înteți, alungă ploaia, mătură norii de pe cer și în cele din urmă se potoli. Zorile aveau să fie albastre și transparente.
Margriet de Moor, Mai întâi alb apoi gri apoi albastru. Traducere din neerlandeză și note de Gheorghe Nicolaescu. În pregătire la Editura Univers