Efectul calmantelor (Editura Vinea) asupra lui Dan Ciupureanu este unul parțial, căci, pe lângă tonul zen se strecoară și imagini ironice ori vizionare. Debutantul parizian are la degetul mic tehnica poetică și, în plus, un gust sigur. Aceste calități ar fi suficiente unui poet onorabil, însă, datorită micilor abateri de la zicerea alcalină, Ciupureanu jr. are momente de poet excepțional. Multe poeme au caracter anecdotic și retractil. Personajul poetic este un voyeur și un introspectiv, iar lumea din jurul lui e un fel de spital. Absurdul vesel ori straniu este singura eliberare posibilă și nu prea fericită. Pacientul sechestrat în spital trăiește o serie de scenarii: „ușile s-au deschis au dat drumul la besame mucho de cesaria evora/ mesajul era ca s-o sărut pentru ultima dată/ un alt agent împingea un cărucior cu un bebe de jucărie/ era ultimatumul ori familie ori gripă aviară” (S-a calmat Parisul). În linii mari, ne aflăm în Magicianul lui Fowles, cu înscenări contradictorii și simbolice. Doar că aici contextul penitenciar transformă totul în zona psihiatrică a zborului deasupra unui cuib de cuci. Dereglarea percepției obișnuite deschide cutii ale Pandorei. Arta astfel obținută este faustică și barocă: „demonii sunt niște clarvăzători și profeți/ de la ei vine poezia” (O poezie cu toate cuvintele).
Precum la poeți tineri ai momentului, predominantă este starea catatonică, lipsită de idealuri și proiecte. Aurea mediocritas poate fi foarte bine tradusă ca mediocritate dezabuzată, fără crize majore: „Am atins calea de mijloc și m-am oprit/ o stare de lehamite urmată de nepăsare/ o încercare într-un impuls amorțit de-a tresări/ nu mă emoționează nimic. stările au rămas înfundate-ntr-un cilindru/ am pierdut noțiunea de urât și frumos” (Un fir).
Noroc că nu ni se predă lecția de a scrie impecabil pe zeci de pagini. Visele în anticlimax, ironice, aduc bujori în obrajii cititorului. În Parcă dormeai iubitul trece pe la mormântul iubitei ca să-i amintească de trecutul lor contondent, precum și de caftelile familiale ale prezentului pronind de la motive rizibile. Ironia se îmbină magistral cu tandrețea și delicatețea.
O Reverie pare un gag de film mut cu o invazie de indivizi ce se aruncă într-o cadă cu apă și dispar misterios. La fel de bine am putea zice că începe să se deslușească o poetică a dispariției, a nimicului heideggerian, atât de plin de viață. Poetica blank-ului este bine cunoscută de la Emily Dickinson, Walt Whitman și până la William Carlos Williams, cel puțin.
Mai toate poemele funcționează ca scurt-metraje, doar puține fiind eliberate de anecdotic. Strada principală – cum sunt atâtea prin sate și târguri – e un poem al rezonanțelor și acordurilor care se încheie în andante comodo. Efectul este maxim și obținut cu mijloace infime: „Pereții îmi șoptesc de-o rezonanță/ lingurița vibrează pe masă s-o acopăr cu palma/ la radio muzica se întrerupe repetat/ privesc pe geam mă simt imparțial”.
Oniricul acesta nu poate fi bănuit de suprarealism (deși coperta cu oameni plutind sub umbrele pare desprinsă din De Chirico) pentru că întotdeauna are o referință clară în realitate, ideologică chiar, aș risca să adaug. Ceea ce nu înseamnă că poetul nu mimează entropia și haosul. Însă o face mai interesant decât suprarealiștii, întrucât el mereu țintește efecte spectaculoase: „într-o dimineață mi-am dat seama că nu visez/ un câine m-a salutat plutind spre alimentară” (Visele mele). Poemul de pe pagina de vizavi confirmă luciditatea neîntreruptă a creatorului și lărgirea zonei esteticului – pe care el o întreprinde – până la a include dereglările cotidiene: „niște bătrâni așteptau în covorul de chiștoace/ să-și plătească taxele” (Dâre de scrum).
Partea bună la această poezie este că adeseori ea depășește simpla listare a defecțiunilor realității și că nu creează conglomerate din schije de coșmaruri. Dan Ciupureanu a învățat lecția tendințelor din ultimii ani și dincolo de ea scapără jerbe sclipitoare folosind recuzita minimalistă. Pentru el, poezia nu este înstrunare a emoțiilor ori învârtirea de nebuloase lexicale. Când nu recurge la anecdotă, aruncă în joc parabole reci și nemiloase: „Cei care m-au găsit atârnând de grindă/ au întins o masă sub mine și-au început să mănânce din mine/ m-au dat jos și m-au pus pe-un scaun/ au făcut o poză de grup cu mine/ erau dezamăgiți că îmi cădea capul/ au zis că vor reveni în câteva zile când mă voi întări/ m-au agățat la loc și-au plecat”.
Există și texte în care coșmarescul tinde să devină un zoo kitschos, dar aproape întotdeauna încheierea dă un sens surprinzător rândurilor de deasupra ce păreau previzibile. Așa se termină Ne-am împrietenit, după ce tot textul lucrase cu metamorfozarea simbolică în piton a mâinii stângi: „deși mi s-a aprobat amputarea mâinii mă atașasem prea mult de el/ chiar dacă îmi înghițise mai multe gagici”. Răcorirea semnificațiilor adânci este binevenită atâta timp cât nu se transformă în poantă împăciuitoare. Acest poet însă posedă inteligență și chiar știe s-o folosească în scrisul lui.
Ar fi nedrept să nu punctez și poemele cu sânge pur, neediscursive și vizionare. Din nou o încheiere: „soarele ardea înaintea dimineții șopârlele/ eram cuantici ne curbam spațiile”. Tonalitatea generală însă este a derulărilor de scurt-metraje aberant-feroce, relatate cu ton flegmatic la timpul mai mult ca perfect. Așa este Autopsie, de exemplu, dar și Înfipt, în care personajul rămâne cu mâna înfiptă în asfalt, iar după câteva săptămâni ajunge să fie folosit de copii ca fileu pentru tenis cu piciorul.
Îl văd pe Dan Ciupureanu capabil să producă și teatru de un absurd buf. Și cred că sosirea acestui tip de imaginație în literele române este binevenită. O apariție insolită, precum cea a inscripției cvasi-biblice din Azi pe cer: „mă trezisem pe la zece și m-am uitat pe geam/ pe cer scris cu litere mari/ Vasile să-mi dai banii”.