Mi-am dorit mai multe lucruri în viață, dar unul în mod deosebit: să împart cu oamenii sentimentele senzaționale pe care ți le trezește muzica.
N-aveam un plan… așa că deschideam larg fereastra și dădeam la maximum pick-up-ul mono. Că pe ăsta-l aveam. Probabil că așa am ajuns DJ și nu (de exemplu) pianist… Principalul motiv fiind că pentru pian nu-ți trebuie doar ureche și un pic de talent. Pentru pian îți trebuie efort. O groază de efort. Era mult mai simplu să amestec melodiile altora, gata muncite de ei, într-un mix pe care apoi îl puteam numi al meu.Nu era corect. Nu era nici măcar aproape corect.
Dar și printre DJ erau mulți care munceau din greu până reușeau să pună două piese pe beat și alții care le puneau mai repede decât mine. Soarta își alesese favoriții, iar eu eram convins că eram printre ei.
Un prieten, unul dintre cei mai favorizați DJ, când se certa cu rivali spunea că el mixează și beat mai bine decât ei lucizi cristal. Interesantă expresie…
Era la fel de adevărat că nu exersa niciodată. Nici eu nu mă omoram cu mixatul la perete, dar el n-o făcea chiar niciodată: dacă vroia să experimenteze ceva nou, încerca direct cu sala plină și… minune!… îi reușea de fiecare dată! Pe măsură ce faima lui creștea (atât ca DJ cât și ca băutor) și regulile de la întrecerile cu alți DJ se schimbau: cine nu mixa, băga bere. De la un moment dat era din ce în ce mai greu de spus dacă el își punea la pământ adeversarii sau aceștia pur și simplu nu puteau bea în ritmul… muzicii…
Pe mine sigur m-a îmbătat de câteva ori, apoi, cum se întâmplă în telenovele, drumurile noastre se desparte… Am tot așteptat să apară în prima linie din DJ Mag, dar nu s-a întâmplat. Pentru că atunci când totul pare prea ușor sunt mult mai multe șanse să te lași, decât să ajungi în vârf.
La evenimentele mari și hip nu beau decât atât cât trebuie. La una din petrecerile mai puțin hip am primit complimente pentru felul cum abia mă mai puteam ține pe picioare după o sticlă de tărie, dar mixajele îmi ieșeau perfect. Sincer, nu-mi aduc aminte mixajele și nici nu eram înconjurat de urmașii lui George Enescu, deci se poate să nu fi fost chiar așa. Îmi aduc însă perfect aminte că în spatele meu trona un tablou de mari dimensiuni, portretul unui domn sobru. Și-mi mai amintesc că după nici 20 de minute de mixaj, când și eu eram încă relativ sobru, patronul localului a venit să-mi ceară o carte de vizită. 5 ore mai târziu eu reușeam să prind în extremis tabloul. Mă priveam ochi în ochi cu personajul. Într-un moment de luciditate am simțit o dojană în privirea picturii. Sau poate n-a fost un moment de luciditate…
Cu certitudine am devenit super-lucid când mi s-a povestit despre mine, printre zâmbete puțin condescendente. A fost un moment când mi-am dorit să fi avut mai puțin talent…