Serbana Dragoescu, artist decorator cu un ascendent biografic in care arta plastica se constituie in coloana vertebrala, se pregateste pentru o expozitie retrospectiva la Timisoara, pe 11 mai. In interviul care urmeaza, ea vorbeste pe larg despre apropiatul eveniment, dar si despre piata de arta din Romania, cu legile ei scrise si nescrise.
– Retrospectiva Trei generatii de la Muzeul de Arta din Craiova (2001) si retrospectiva de la Bucuresti din 2007, ambele dedicate lucrarilor tatalui dvs., Radu Dragoescu – cea de la Craiova continand si lucrari ale dvs., dar si ale bunicii dvs., Aida Petrurian – au reprezentat un succes si au scos la iveala un aspect interesant: mediatizarea aduce dupa sine recunoasterea si notorietatea.
– Intr-adevar, multi oameni care nu l-au cunoscut pe tatal meu i-au vazut pentru prima oara lucrarile si le-au apreciat. Adica l-au descoperit, post mortem, pe pictorul Radu Dragoescu. In plus, intre Craiova (2001) si Bucuresti (2007), am inceput sa dau lucrari ale tatalui meu Casei de Licitatii Monavissa. Acolo exista o mana de tineri foarte entuziasti si profesionisti care organizeaza, la Galeria Galateca, expozitii lunare cu obiectele ce urmeaza sa intre in sedinta de licitatii. Or, faptul ca ei organizeaza aceste expozitii cu o zi inainte de licitatie a fost o sansa fantastica pentru lucrarile tatalui meu, a caror lumina a fost imediat remarcata.
– Se pare ca piata de arta de la noi incepe sa se aseze.
– Cum sa va spun, piata de arta este un lucru foarte dur, nu e un joc de copii si, mai ales, nu este un joc pentru artisti. Si, nu stiu in ce masura, odata inteles acest lucru, se si face cu adevarat ceva. Avem nevoie de acei intermediari intre artist si restul lumii si chiar intre artist si galerie. Vreau sa dau un exemplu, ca sa fiu mai bine inteleasa. Eu imi voi deschide expozitia din 14 mai de la Timisoara in galeria nou-nouta a unor particulari. Am semnat un contract: ei imi asigura drumul, transportul lucrarilor, cazarea si criticul de arta. Asadar, eu nu fac nimic. Eu doar ma prezint cu lucrarile. Atata tot! Acesta este un serviciu. Si la noi, la Uniunea Artistilor Plastici, exista Serviciul Expozitii – asadar, e vorba de un serviciu intreg! Cum ar putea un artist singur sa faca toate astea?! Vorbim, deja, de o cu totul alta meserie si de un alt profesionist: managerul de arta.
– Ar fi nevoie, asadar, de o asemenea specializare la Academia de Arte Plastice?
– Desigur! M-am confruntat cu acest aspect cu ocazia expozitiei tatalui meu, cand m-am mirat sincer de succesul pe care l-a avut. Lucrarile lui s-au cumparat imediat. Pavel Susara a vrut sa-i deschida expozitie la atelierul lui. Dupa aceea, insa, nimic.
– Cum va explicati fenomenul?
– E vorba despre un management de arta lipsit de profesionalism. A fost la Bucuresti targul de arta; nu am inteles din el nimic. In schimb, am vazut la Paris un targ similar: era ceva uluitor, un adevarat oras. Pacat, pentru ca, artistic vorbind, noi romanii ne aflam la un inalt nivel. Daca eu as duce expozitia tatalui meu oriunde pe glob, din muzeu in muzeu, ar ramane lumea la fel de uluita cum a ramas aici. Ce sa mai vorbim de artistii contemporani? Eu am facut doua mari expozitii personale la Muzeul National de Arta, dar au facut si altii: Horia Bernea, Napoleon Tiron, Sorin Dumitrescu… S-au itinerat aceste expozitii? Nu. De ce polonezii isi itinereaza expozitiile in toate muzeele din lume? Cine se ocupa de asta? Pai muzeele, Ministerul Culturii, manageri care au interes sa propage arta. Cum s-a reusit in teatru acest lucru si in plastica nu se poate? De aceea, toti artistii tineri – multi dintre ei niste talente fenomenale – trebuie sa se descurce singuri. Isi sunt propriii manageri.
– Ce sanse are un artist tanar sa-si faca un nume astazi? E greu, e usor?
– Sanse au dar, ca si mine, doar individual; ca sa devii cu adevarat un nume, trebuie sa fii incadrat intr-o miscare, intr-o scoala… Cate premii nu am castigat, in cate cataloage nu figurez eu pe plan international, in cate enciclopedii nu-mi apare numele… Si totusi: ca sa fii perceput la nivel de Brancusi, trebuie sa faci parte dintr-o scoala. De aceea, revin la ce spuneam mai devreme: ca artist plastic, simt acut nevoia unui intermediar. Daca eu as intentiona sa deschid o expozitie in Portugalia, nu-mi inchipui ca Ministerul Culturii s-ar ocupa de organizarea ei. Ar trebui sa ma deplasez personal la Lisabona ca sa-mi organizez expozitia.
– Peste numai zece zile, veti deschide la Timisoara o expozitie retrospectiva…
– Expozitia se poate numi, desigur, retrospectiva, in sensul ca voi expune un ciclu de lucrari conceptuale, pe care le-am intitulat Erezii plastice, iar anul acesta s-au implinit 20 de ani de cand am inceput sa le creez. Primul ciclu, impreuna cu o tapiserie monumentala, a mai fost expus in Bucuresti, la Casa Americii Latine, in 2000 sau 2001, ca si la Muzeul de Arta din Constanta. Intre timp, am inceput o a doua serie de erezii. La Timisoara voi expune o tapiserie monumentala de 11 metri lungime si 3 metri latime si toate “ereziile” plastice pe care le-am facut pana acum.
– De ce Erezii?
– Pentru ca aceste lucrari sunt altceva decat ceea ce ne-am obisnuit sa numim carte-obiect, in sensul creatiilor lui Ion Bitzan, unde scrisul este mimat. Or, eu consider ca litera, indiferent de alfabetul din care face parte, este extrem de decorativa; ea este un motiv in sine. De aceea am folosit-o in multe dintre lucrarile mele. Litera in sine m-a incitat. Ei bine, eu am gasit solutia de a vizualiza o lucrare literara. Totul a inceput cand am dat peste niste poezii de Borges. Am ales acele poezii si am realizat doua lucrari plastice, cu textele introduse in lucrare. De aici a inceput povestea care continua si astazi, ma incita si ma entuziasmeaza. Acum lucrez la Cele douasprezece povestiri calatoare ale lui Gabriel Garcia Marquez. De ce Erezii? Pentru ca lucrarile mele chiar se citesc.
– Dupa expozitia de Timisoara ce va urma?
– In general nu imi fac proiecte, pentru ca s-a dovedit ca nu prea te poti tine de ele. Am totusi un principiu de la care nu abdic: imi propun un proiect indepartat, mi-l fixez foarte bine in minte si apoi chiar incerc sa-l uit. Zilnic, daca parcurg o etapa, cat de mica, e bine, pentru ca fiecare zi isi are grijile si treburile ei, care sunt suficiente. Eu obisnuiesc sa spun ca mancam pentru o singura zi, ne rugam lui Dumnezeu pentru o singura zi – ar fi bine sa mancam pentru o saptamana sau sa ne rugam lui Dumnezeu pentru tot restul vietii, dar nu se poate asa ceva. Deci sunt lucruri care se fac zilnic, iar daca iti propui ceva si nu realizezi te enervezi, ai sentimentul neimplinirii si atunci mai bine nu-ti faci planuri… Totusi, un proiect tot am: dupa 45 de ani de tapiserie, de doi ani, de cand am fost intr-o tabara de lucru la Balcic, visez sa ma reintorc la pictura pe care voiam sa o fac inainte de a ma indragosti iremediabil de tapiserie. Si chiar am inceput sa pictez acea lumina extraordinara care m-a zapacit, pur si simplu, la Balcic. Tot legat de pictura – dar poate nu numai pictura -, mi-am fixat in departare un proiect numit Baraganul. Daca va fi tot o “erezie”, probabil ca o sa folosesc un text din trilogia lui Blaga, posibil chiar Spatiul mioritic.
Interviu realizat de Marcela Gheorghiu