În universul informațional atât de rarefiat de dinainte de 1989 pentru noi cei din Blocul de Răsărit, numele trupei Manhattan Transfer suna extrem de incitant.
Iar cei care au avut atunci prilejul de a le asculta înregistrările au continuat șirul uimirilor, fiind copleșiți de perfecțiunea interpretării, de inventivitatea și înaltul meșteșug al aranjamentelor muzicale, purtând marca inconfundabilă made in USA.
Și iată că a venit și mult așteptatul moment – nu de prea mulți din păcate – când celebrul cvartet vocal a venit și la București. În jurul Sălii Mari a Palatului lipsa locurilor de parcare dădea impresia unui concert sold-out, după care a urmat șoptitul la ureche al bișnițarilor care te întrebau dacă nu vrei un bilet, în neconcordanță oarecum cu lipsa aproape totală a înghesuielii de la intrare.
Dar, în fine, odată ajuns în sală am constatat că văd strict aceleași fețe ca la mai toate concertele care au “ceva jazz” în program și am conștientizat atunci faptul că Manhattan Transfer înseamnă ceva doar pentru acel segment al publicului care acum arte vârste de peste 40 de ani. Fără a mă încadra în categoria – altminteri perfect stimabilă – a fanilor grupului american sau a genului de jazz vocal în mod special, știam că vechea formație a suferit modificări în urma cărora singurul component “de atunci” este Tim Hauser. Ceea ce am aflat, recunosc, ulterior este faptul că actuala componență cântă împreună din 1978, lucru care explică multe dintre lucrurile frumoase pe care publicul le-a apludat îndelung în cadrul concertului de la București, pentru că da, din fericire, am avut șansa de a asculta și vedea o imagine artistică reală și nu umbra acesteia, suprapusă peste nostalgia publicului.
Îmbinând energia cu forfota metafizică de tip Manhattan, cu influențele latino-jazz și în același timp o permanentă raportare sonoră și conceptuală la valorile clasice ale jazz-ului, de la vocalitate la inconfundabilul swing, Tim Houser, Janis Siegel, Cheryl Bentyne și Alan Paul au avut alături de ei o trupă de acompaniament care a susținut oarecum corect rețeta de show, fără a aduce vreun plus de strălucire sau energie prestației colegilor lor.
De altminteri – deși am fost interesat în a observa și reacțiile publicului – nu am cum să știu dacă chiar am fost singurul din sală care să nu fi fost marcat de trecerea timpului în ceea ce privește modificarea destul de dramatică a pragului de așteptare, datorat apariției unor formații de gen precum Take Six sau The Nylons sau… atât de mulți alții.
Deși am avut în față un cvartet (cer scuze împătimiților, mai ales celor care “swing-ează” prin mișcări ale capului și/sau strigă new-york-eze “yeah”-uri atunci când soliștii anunță titlurile pieselor ce urmează a fi cântate) cu un registru vocal prea omogen și o energie de show de tip oldies, repet, neajutată de muzicienii din linia a doua, farmecul și entuziasmul nu au lipsit. Pe de o parte nu a mai fost și nici nu avea cum să fie ce a fost odată, dar pe de altă parte cei patru Manhattan Transfer au dat o frumoasă lecție de a abordare a filozofiei de “show time”. Au demonstrat că nu există vârste mai potrivite sau mai puțin potrivite cu show-bussiness-ul, ci doar apatia, ca rod al renunțării la ceea ce putem cu adevărat.
Așa au fost să fie Manhattan Transfer la București, pentru prima dată, în 2011.