Manualul impostorului perfect

Voi povesti, cu propriile mele vorbe, un episod din recent publicatul volum autobiografic al lui Gerald Dahn (Robert Laffont, 2007). Se facea ca ne aflam, hat, in vremurile de tinerete ale autorului si ca tatal sau il astepta in fata colegiului unde “cel mic” incerca sa-si termine studiile. Odata suit in masina, cu ochii exorbitati (“cat farfuriile”), parintele isi anunta odrasla ca in Angouleme, in cartierul Vieux Cognac, au debarcat in tromba cei de la CRS (Compagnies Republicaines de Securite), care fusesera alertati in legatura cu un atentat cu bomba. Apelul telefonic de instiintare (profund intemeiat, cata vreme, in sudul Frantei, circulau in libertate fratii Abdallah, niste teroristi libanezi de sinistra reputatie) fusese facut din cabina aflata in curtea colegiului pe care cei doi tocmai il parasisera. Tatal intreaba tremurand: “Tu ai fost, Gerald?”. Desi nu recunoaste nimic, desi colegii care “erau pe fir” refuza cu demnitate de “rezistenti” sa-l toarne, Gerald se vede silit, in urma insistentelor parintesti, sa-si marturiseasca crima. Insistente serios alimentate de precedentele glume ale micutului, care, inca de la varsta de 11 ani, imagina tot soiul de scenete absurde, in care incerca (si reusea) sa-si duca de nas concitadinii, dandu-se drept un pusti englez ratacit pe acele meleaguri. Ca sa-l sperie, Dahn senior isi duce progenitura la comisariatul de politie, unde seful de post ii recunoaste meritele actoricesti, dar ii promite libertatea in schimbul juramantului ca nu va mai face in viata lui asemenea farse de prost-gust.
Cu precizarea ca gustul farselor sale nu a fost intotdeauna prost, Gerald Dahn se incumeta, in volumul autobiografic amintit, intitulat L’Imposteur public no. 1, sa deruleze tot noianul de farse cu care si-a decorat existenta personala si a inveninat-o pe a multora dintre contemporanii sai, in ciuda juramantului de abstinenta facut la varsta de 11 ani. Un an mai tarziu, la 12, primea laurii pentru “cel mai tanar imitator din Franta”, iar la 18 – premiul pentru “cel mai bun tanar comic”. Tot atunci, devine unul dintre imitatorii de baza ai emisiunii “Rien a cirer” de pe France Inter, si pune la cale primele sale “glume criminale”, cam pe vremea cand, la noi, nu’s ce post radiofonic se juca cu Buzduganul in tarana aceluiasi procedeu.
Prima poanta de rasunet national dateaza insa din 2005, cand Gerald se da drept Jacques Chirac si ii convinge, telefonic, pe Zinedine Zidane si pe coechipierii sai sa cante “La Marseillaise” cu mana pe inima, inaintea unui meci de calificare pentru Cupa mondiala. In 2007, o pacaleste pe Segolene Royal, dandu-se drept premierul din Quebec. Visul sau marturisit este acela de a-i atrage in cursa pe George W. Bush si pe Papa Benedict. Asta pentru ca, in Franta, nu prea i-a scapat nimeni.
Impostorul public nr. 1, o carte care se citeste cu delicii si care ar fi putut sa se intituleze “In fiecare zi e 1 aprilie”, istoriseste insa nu doar poantele cele mai trasnite, ci si culisele lor, conceperea, preparativele, momentele de panica, presiunile politice (nu putine), repercusiunile imediate si relatiile lui Dahn cu cei trasi pe sfoara. Toate la fel de haioase ca si produsul finit.
A nu se lasa, insa, pe mana copiilor!