Jan Potocki se numără printre personalitățile cele mai provocatoare din literatura Europei, atât prin biografia, cât și prin bibliografia sa. Trăitor în perioada 1761-1815, aristocrat erudit, educat la Viena, Geneva și Lausanne, istoric, etnolog și lingvist, Jan Potocki a fost și un scriitor al cărui talent a depășit cu mult epoca în care a trăit. Romanul „Manuscrisul găsit la Saragosa“, la care a lucrat peste un deceniu, este considerat o revelație.
Fantezia debordantă, hrănit de surse orientale și occidentale deopotrivă, inteligența ascuțită, profunzimea fără margini și formula romanescă aleasă, de o modernitate uimitoare, au făcut din această carte deliciul cititorilor de toate felurile. Bâlciul deșertăciunilor, spectacolul pestriț al vieții omenești, cu văzutele și nevăzutele ei, se dezvăluie într-o scriitură ce aprinde imaginația.
Povestea lui López Suárez
Sunt unicul fiu al lui Gaspar Suárez, cel mai bogat negustor din Cádiz. Tatăl meu, om aspru și neînduplecat, dorea să mă dedic exclusiv treburilor negustorești și nici nu se gândea la distracțiile pe care și le îngăduie îndeobște fiii de negustori bogați din Cádiz. Dorind să-l mulțumesc în toate pe tata, mă duceam doar rareori la teatru, iar duminica nu umblam pe la petrecerile cu care-și umpleau vremea cetățenii marilor orașe comerciale.
Dar cum mintea are și ea nevoie de odihnă, eu mi-o căutam în citirea de cărți plăcute, dar primejdioase, cunoscute sub numele de romanțuri. Pe nesimțite am început să le prind gustul și o involuntară tandrețe a pus stăpânire pe firea mea, dar, cum ieșeam rar în oraș și aproape nu vedeam femei în casă, nu găseam prilejul de a-mi potoli pornirile inimii. Între timp tata, având mai multe treburi la curte, a hotărât să mă ia cu el la Madrid. Am primit cu bucurie această veste, fericit că pot să răsuflu mai ușor și să uit, măcar pentru o clipă, de gratiile prăvăliei noastre și de praful din magaziile de mărfuri.
Când totul era gata pentru călătorie, tata m-a chemat în cabinetul lui și mi-a grăit cam așa:
– Fiul meu, vei merge într-un oraș unde negustorii nu au aceeași însemnătate ca la Cádiz, așa că trebuie să se poarte serios și cum se cuvine, ca să nu înjosească rangul care-i onorează, mai ales că acest rang contribuie la prosperitatea patriei lor și la adevărata putere a regelui.
Iată cele trei reguli, pe care trebuie să le respecți, ca să nu te atingă pedeapsa mâniei mele: mai întâi, îți interzic să intri în vorbă cu nobilii. Domnii ăștia cred că ne fac o mare cinste dacă binevoiesc să ne adreseze câteva cuvinte. Este o greșeală pe care nu se cuvine să le-o îngăduim, pentru că bunul nostru nume nu depinde câtuși de puțin de asta.
Al doilea, îți poruncesc să te prezinți pur și simplu „Suárez“, și nu „don López Suárez“, căci titlurile nu dau strălucire nici unui negustor. Bunul nostru nume trebuie să se bazeze pe relațiile noastre întinse și pe prudență în tot ceea ce întreprindem.
Al treilea, îți interzic o dată pentru totdeauna să scoți spada. A o purta este un obicei străvechi, așa că n-am să-ți interzic s-o porți, dar trebuie să știi că onoarea negustorului constă în a-și îndeplini în mod corect îndatoririle și tocmai de aceea n-am vrut să înveți vreodată scrima.
Dacă te vei abate de la oricare dintre aceste reguli, te va ajunge mânia mea. Iar dacă te vei pune împotriva celei de a patra, vei avea parte nu numai de supărarea mea, ci mai mult, de blestemul meu, al tatălui meu și al bunicului meu, care este străbunicul tău și totodată primul făuritor al bunăstării noastre. Am în vedere ca niciodată să nu intri în contact cu casa fraților Moro, bancherii regali. Frații Moro se bucură pe drept de respectul tuturor și desigur că ultimele mele cuvinte te umplu de mirare, dar vei înceta să te mai miri când vei afla ce le reproșează casa noastră. Așa că trebuie mai întâi să-ți lămuresc în câteva vorbe toată povestea.
Istoria familiei Suárez
Primul din familia noastră, care a ajuns să facă ceva avere, a fost Iñigo Suárez. După ce și-a petrecut tinerețea umblând pe mări și oceane, a intrat într-o companie de exploatare a minelor Potosi și apoi a întemeiat o casă de comerț la Cádiz.
Când Pandesowna a ajuns în acest punct, Velásquez a scos tăblițele și a început să scrie ceva pe ele. Atunci, starostele s-a întors către el și i-a zis:
– Prințe, cred că ai de gând să faci niscaiva socoteli pasionante, așa că mă tem ca povestirea mea să nu te încurce.
– Nicidecum, i-a răspuns Velásquez, tocmai cu povestirea ta mă ocup acum. Se poate ca acel Iñigo Suárez să întâlnească în America pe cineva care-i va povesti istoria altcuiva, care și acesta, la rându-i, va avea ceva de povestit. Ca s-o scot la capăt cu toată încurcătura asta, am născocit rubrici asemenea acelora care folosesc la determinarea progresiilor geometrice. Fii bun, așadar, nu mă mai lua în seamă și dă-i înainte cu povestea.
Starostele a continuat…
– Iñigo Suárez, dorind să înființeze o casă de comerț, căuta prietenia celor mai renumiți negustori spanioli. Familia Moro se bucura pe atunci de mare trecere, așa că a anunțat-o de intenția de a o contacta. A primit de la ea permisiunea și, ca să înceapă afacerile, și-a extras banii depuși la Anvers, depunându-i, prin scrisoare de schimb, la Madrid. Dar mare i-a fost supărarea când scrisoarea i-a fost trimisă înapoi. Cu poșta următoare a primit, ce-i drept, o altă scrisoare, plină de justificări: Rodrigo Moro îi scria că, fiind plecat în San Ildefonso, la ministru, n-a putut să ia personal avizul, că primul său contabil nu era înștiințat de stabilirea legăturilor între ei, și că, totuși, nu există dorință pe care să nu fie gata să i-o îndeplinească cu cea mai sinceră bunăvoință. Dar jignirea era un fapt. Iñigo Suárez a rupt orice relații cu familia Moro și, murind, i-a cerut fiului său să nu îndrăznească vreodată a mai face afaceri cu ei.
Tatăl meu, Rodrigo Suárez, a ascultat multă vreme de poruncile părintești, dar numeroase falimente, care au micșorat pe neașteptate numărul firmelor comerciale, l-au obligat să intre în contact cu familia Moro. În curând a regretat amarnic. Ți-am spus că aveam o anumită cotă în exploatarea minelor Potosi și, obținând astfel o însemnată cantitate de lingouri de argint, plăteam de regulă cu ele socotelile noastre. În acest scop dețineam lăzi din lemn de cedru, fiecare de câte o sută de funți de argint, adică în valoare de două mii șapte sute cincizeci și șapte de piaștri și șase reali. Aceste lăzi, din care mai poți vedea câteva în magazii, erau ferecate și închise cu peceți de plumb, având monograma casei noastre. Fiecare ladă avea numărul ei. Mergeau în India, se întorceau în Europa, navigau spre America, dar nimeni nu le deschidea și fiecare era bucuros să-și primească plata cu ele. Chiar și în Madrid erau prea bine cunoscute. Odată însă, un negustor oarecare, vrând să efectueze o plată casei Moro, a dus patru asemenea lăzi la primul contabil, care nu numai că le-a deschis, dar a mai și cerut să se controleze o probă de argint.
Când vestea acestui dăunător procedeu a ajuns la Cádiz, tata nu și-a mai putut stăpâni furia. Cu poșta următoare a primit, ce-i drept, o scrisoare plină de justificări: Antonio Moro, fiul lui Rodrigo, îi scria că fusese chemat de curte la Valladolid și că abia după ce se întorsese aflase de fapta nechibzuită a contabilului său, care, fiind străin, venit de puțină vreme în Spania, nu avusese încă timp să cunoască obiceiurile spaniole. Dar tata nici gând să se mulțumească cu aceste scuze. A rupt orice legătură cu casa Moro și, pe patul de moarte, mi-a interzis să mai fac vreo afacere cu ei.
Eu i-am ascultat cu sfințenie porunca multă vreme și bine am făcut, până ce unele împrejurări neprevăzute m-au pus iar în situația de a avea de-a face cu firma Moro. Am uitat sau mai degrabă am ignorat pentru o clipă sfaturile tatei și să vezi ce-am pățit.
Afacerile negustorești la curte m-au chemat la Madrid unde l-am cunoscut pe un oarecare Livárdez, care avusese și el mai demult o casă de comerț, dar acum trăia din dobânzile la sume importante, investite în diferite locuri. Omul acesta avea în firea lui ceva ce mă atrăgea. Ne împrieteniserăm deja destul de bine, când am aflat că Livárdez este unchiul lui Sancho Moro, pe atunci șef al familiei. Ar fi trebuit să rup imediat orice legături cu el, dar eu, dimpotrivă, le-am strâns și mai mult.
Într-o zi Livárdez mi-a declarat că, văzând cu câtă pricepere fac comerț cu Insulele Filipine, hotărâse să investească la mine un milion, cu titlu de companie comanditară. I-am explicat că el, fiind unchiul lui Sancho Moro, mai degrabă acestuia ar trebui să-i încredințeze capitalul său. El mi-a răspuns că nu prea îi place să facă afaceri financiare cu rudele. Până la urmă m-a convins, fapt înlesnit de împrejurarea că astfel nu eram obligat să intru în contact cu firma Moro. Întorcându-mă la Cádiz, am adăugat o corabie la celelalte două pe care le trimiteam anual în insule și nu m-am mai gândit la ele. În anul următor bietul Livárdez a murit și Sancho Moro mi-a scris că, găsind printre hârtiile acestuia dovada că unchiul lui investise la mine un milion, îmi cere să-i restitui capitalul. Desigur, s-ar fi cuvenit să-i comunic înțelegerea pe care o avusesem cu cel dispărut, în legătură cu compania comanditară, dar, nedorind să am niciun fel de contact cu firma asta blestemată, i-am trimis un milion fără niciun fel de lămurire.
După doi ani, corăbiile mele s-au întors cu un capital întreit prin încărcătura lor. Eram, deci, dator să-i plătesc două milioane răposatului Livárdez, dar, vrând-nevrând, a trebuit să le scriu fraților Moro că le stau la dispoziție cu cele două milioane. Ei mi-au răspuns că, în urmă cu doi ani, capitalul fusese inclus în registre și că nu vor să audă deloc de acești bani.
Înțelegi, fiule, ce puternic am resimțit această sângeroasă nedreptate, căci era evident că voiau să-mi dăruiască două milioane. M-am sfătuit cu câțiva mari negustori din Cádiz, care, parcă făcându-mi în necaz, le-au dat dreptate inamicilor mei, demonstrând că, întrucât cu doi ani în urmă firma Moro mi-a dat o chitanță pentru capitalul restituit, ea nu mai are azi niciun drept la dobânda creată. Eram gata să arăt cu dovezi că banii lui Livárdez se găseau cu adevărat pe corăbii și că, în cazul când acestea s-ar fi scufundat, aș fi avut dreptul să cer restituirea milionului dat, dar știam că însuși numele de Moro luptă împotriva mea și că, dacă aș fi făcut apel la părerea negustorilor, judecata lor nu mi-ar fi fost favorabilă.
M-am dus la un avocat care mi-a spus că, întrucât frații Moro ceruseră să li se restituie milionul fără permisiunea unchiului mort, iar eu l-am folosit conform dorinței acestuia, respectivul capital se găsește cu adevărat la mine până în prezent, iar milionul intrat cu doi ani în urmă în registrele casei Moro este alt milion, neavând nici o legătură cu cel dintâi. Avocatul m-a sfătuit să-i chem pe frații Moro în fața tribunalului din Sevilla. I-am ascultat sfatul și le-am intentat un proces, care a durat șase ani și m-a costat peste șase sute de mii de piaștri. Cu toate acestea, am pierdut în toate instanțele și cele două milioane au rămas la mine.
La început am vrut să investesc banii într-o instituție de binefacere, dar m-am temut ca meritul să nu le revină într-o oarecare măsură și blestemaților frați Moro. Nici acum nu știu ce am să fac cu banii, dar în fiecare an, la bilanțul creditului, socotesc două milioane mai puțin. Așa că, vezi bine, fiule, am destule motive să-ți interzic orice legături cu firma fraților Moro.
Chiar când Pandesowna a rostit aceste cuvinte, a venit cineva să-l cheme și fiecare din noi s-a dus la ale sale.“
Fragment din romanul „Manuscrisul găsit la Saragosa“ de Jan Potocki, traducere de Adriana și Mihai Mitu, în curs de apariție într-o nouă ediție la Editura Nemira