Titlul unei splendide proze semnate de Ioan Groșan (aceea cu “pre-scrierea” viitorului comun de către un cuplu de îndrăgostiți) mi se pare foarte potrivit pentru a surprinde nuanța psiho-afectivă din Jurnalul Constanței Buzea, Creștetul ghețarului*. O mare amărăciune scaldă notațiile autoarei, prinsă în anii respectivi (1969-1971) la mijloc, între dragostea pentru copiii ei mici și ceea ce trebuie să suporte, zilnic, din partea tatălui lor.
De regulă, sînt suspicios în legătură cu sinceritatea pusă la
lucru în însemnările asumat subiective. Subiectivitatea nu
garantează onestitatea și nu este neapărat sinceră. Autorul
utilizează diferite măști, deși pretinde că înfățișează adevărul
nud; iar felul în care ajunge la esența celorlalte personaje e
adesea decepționant. Concesiv cu sine, este resentimentar sau chiar
nemilos cu “adversarii” care de fapt nu-i sunt adversari și cu
prietenii pe care-i prezintă ca pe niște “prieteni”. Victimologie
și caricatură: perspectiva celuilalt nu apare sau, dacă apare, e
redusă la un comportament meschin, la o replică batjocoritoare, la
o ridicare de umeri în fața nenorocirii mele.
Exact pe această linie ne deplasăm, pe măsură ce avansăm în lectura
paginilor Constanței Buzea. În timp ce tânăra femeie, soție, mamă
și poetă este o victimă delicată și însingurată, o sensibilitate
rănită, un om care suferă, tânărul bărbat, soț, tată și poet
(Adrian Păunescu) apare numai ca un monstru conjugal și domestic,
un Haplea tiranic și capricios târât în viață de propriile
instincte și pofte de mărire. Din fericire pentru acest personaj,
mai sunt și altele care ilustrează categoria negativului. Unul e
chiar tatăl tinerei femei, care i-a terorizat copilăria și care,
probabil, prin aceasta a făcut-o să se mărite foarte devreme. Altul
e… socrul, fost deținut politic, de la un moment dat foarte
interesat și măgulit de cariera poetico-socială a fiului său.
Siluetele acestor masculi familiali se profilează amenințător prin
ochii înfricoșați, dar neiertători ai tinerei care-i suportă și îi
scrie. Jurnalul, început în paralel cu cel al soțului, va fi
continuat și bine exploatat de Constanța Buzea; în timp ce Adrian
Păunescu se plictisește și renunță curând. Ceea ce unul trăiește,
la modul intens și dezordonat, nesățios, nestăvilit, celălalt
observă și detaliază, simte și resimte, percepe acut și
reproiectează analitic în însemnările sale.
Amărăciunea personajului feminin nu exclude răceala metodică a
disecțiilor pe care autoarea le face. Cred că de la bun început
jurnalului ținut i s-a dat și această componentă de chirurgie fără
anestezie, neîndurătoare, răzbunătoare. Tânăra Constanța Buzea,
care are aproape treizeci de ani în momentul inițial al Jurnalului,
procedează ca un scriitor profesionist, nu doar ca un om rănit și
dezamăgit ce-și trece suferințele pe hârtie. Episoadele de chin
domestic sunt foarte bine expuse și calibrate. Monstrului lacom de
toate i se sesizează rapid profilul “ofertant” literar. Altfel
spus, Adrian Păunescu dispare de aici ca soț și ca tată real pentru
a reapărea, fulminant, ca personaj în toată regula caracterologică,
înșurubat în comportamentul și gestica lui, înseriat în acțiunile
sale ilustrative. Privirea autoarei reține toate secvențele ce pot
contribui la acest profil (soțul brutal, tatăl absent) și le
minimizează sau le ignoră pe cele care l-ar putea “tulbura”. Ochiul
de scriitor are și predicții, bune, de critic literar: “Agitația
este la el o stare firească, indispensabilă, inevitabilă, dar pe
mine mă scoate din ritmul propriu, intens, interiorizat. În casa în
care el vine și doarme câteva ceasuri, nu-mi vine nici mie să stau
peste zi. Nu-i duc dorul, deși câteodată, din orgoliu, mă simt
singură. Lirismul i se degradează în cantitate, în relatare, în
discursiv, în anecdotic. Senzația că politica îi exploatează
resursele, în defavoarea poeziei. Cartea lui a avut succes și asta
i-a dat o oarecare liniște, care nu va dura. Va vrea mai mult.” (p.
20). Însemnarea e din 21 ianuarie 1969, iar cartea este Fântâna
somnambulă.
La finele aceluiași an, pe 12 decembrie, Constanța Buzea pune la
trecut receptarea volumului, focalizând cu sado-masochism
experiența existențială dureroasă din care a țâșnit poezia
câștigătoare. Scenele îmi par, indiferent cine le trăiește sau le
privește, de o cruzime insuportabilă: “În vremea aceea, Adrian
venea acasă și se culca pe canapea întors cu spatele la noi. Cu
fața la perete, suferea. Ofta cu ochii strânși, aproape să plângă,
refăcând în minte scenele cu Nana îmbrățișându-se și prelungind
agonia unei dorințe apocaliptice. Așa și-a scris cartea cu care a
luat premiul și a stârnit certuri în juriu. O carte ca o rană vie,
pe care o cunosc și o evit, pe care am dactilografiat-o. A scris la
ea bolnav de o lingoare ce nu se mai istovea. Se ridica din reverii
și se apuca de scris. Scria și mă chema să mi le citească.” (p.
84).
Umilită pe față, conștient și inconștient, de către bărbatul
îndrăgostit de altă femeie și salvat de poezie, tratată ca un
duhovnic cu aptitudini de dactilografă, Constanța Buzea se
refugiază la rândul său în scris. Nu numai în jurnalul de față, ci
și în lirica ei într-adevăr altfel ritmată, subtil modulată,
interiorizată și reflexivă. Pe lângă drama conjugală, există o
vizibilă diferență de natură poetică și chiar o dispută
scriitoricească. O culme a competiției: Fântâna somnambulă a lui
Adrian Păunescu și Norii Constanței Buzea sunt nominalizate la
același premiu al Uniunii Scriitorilor! “Am scris și eu, parcă în
replică, tot felul de texte, versuri, pe stările pe care mi le
crea. Cum vine asta, Constanța: «A fi a doua, a rămâne prima»? sau
«Tu de ce te-arăți statornic când imaginea ta umblă?» extrase din
Norii mei, nominalizat fără șansă alături de Fântâna somnambulă
pentru premiul Uniunii și pierzând, după cum mi s-a relatat, la un
vot diferență.” (p. 84).
Tot acest turnir adeseori pasionant, pe alocuri dizgrațios între
poeții-soți e suspendat în fragmentele și paginile întregi în care
autoarea-personaj scrie despre copiii săi, Ioana și Andrei.
Experiența maternității este una fundamentală, recentrând lumea
celei ce spune eu. Răutatea, maliția, sensibilitatea inervată,
“mutismul” ce-l scoate din minți pe bărbatul gălăgios și posesiv
lasă loc unei priviri de o blândețe nesfârșită cu care mama își
însoțește, imediat după naștere, puii. Înseși chinurile facerii
sunt puse pe hârtie (cu detalii crude notate precis, dar într-un
halou al suferinței cu sens) pentru ca, mai târziu, micuțul devenit
bărbat să le recupereze. Absent ca în atâtea alte rânduri, tatăl e
dezimplicat aproape ostentativ din această relație specială creată
între mamă și copiii ei, între cei doi copii și mama lor. Într-un
episod care ar fi halucinant dacă n-ar fi real, tânăra eroină
descoperă un “dublu” maternal: nestăvilitul ei soț are, la un alt
domiciliu, o pereche de fetițe cu o altă femeie. “Generos”,
tovarășul de viață o invită să o viziteze pe cealaltă și vizita se
face, punând față în față două mame timorate, uluite de absurdul
situației.
Îngrijindu-și copiii și privindu-i cu o infinită atenție cum cresc,
trecînd alături de fiecare prin fazele delicioase ale descoperirii
semnelor, limbajului și lumii înconjurătoare, mama ține, practic,
același jurnal – dar nu mai face cu el literatură compensatoare.
Cele două făpturi mititele având fiecare personalitatea proprie,
preocuparea este acum de a prinde această personalitate cu toate
nuanțele și pliurile ei. Atenția la detalii nu devine
plictisitoare, ca la atâția părinți rulând narativ performanțele
progeniturii. Studiindu-i cum dorm și cum se desfașă în somn, cum
tremură ori se încruntă de ceva ce mințișoara lor visează,
ascultându-i cum vorbesc peltic și cum își împărtășesc micile lor
“secrete” infantile, mama și scriitoarea din ea înfloresc deodată.
Cea mai frumoasă parte a Jurnalului aceasta este: întinderea vie pe
care se mișcă, vegheați și conturați de ochiul matern mare și bun,
o fetiță drăgăstoasă, cam răzgâiată, și fratele ei mai mic, cu
simțul umorului.
Când cei doi soți, oarecum reconciliați, fac o lungă călătorie în
Statele Unite, fascinația descoperirii Lumii Noi e disturbată de un
dor devastator după cei doi copii. Disperată, mama cere insistent
și tot așteaptă din țară scrisori, mesaje, semnale, orice care să
facă vorbire, într-un fel sau altul, despre micuții ei. Văzând în
jur atîtea familii fericite (America întreagă i se pare un ținut al
fericirii și al abundenței, un viitor cvasi-utopic materializat
încă de pe acum), tânăra femeie e săgetată nu de invidie, dar de
imposibilitatea unei bucurii depline. Scanată cu privirea esticului
cenușiu și amărât, devorată în hălci de consortul extravertit,
America rămâne o contraparte nesemnificativă a sentimentelor
realmente profunde. În Creștetul ghețarului, eul adânc nu
călătorește: rămâne legat, placentar, de fetița răsfățată și de
băiețelul cu simțul umorului rămași acasă.
În aceste condiții existențiale și diaristice, e cu totul
remarcabil efortul tinerei scriitoare de a pătrunde specificul
american și a vedea oamenii dincolo de zâmbetele lor.
Mircea Eliade, cu care cei doi soți ajung să se întâlnească și pe
care Adrian Păunescu îl convinge, finalmente, să dea un interviu
pentru “Luceafărul” din țară, este personajul excepțional conturat
și vivificat al acestui Jurnal. Cuminte și conștiincioasă,
Constanța Buzea conspectează din lucrările lui de istoria
religiilor și îi citește o parte dintre prozele fantastice. Dar
portretul memorabil al lui Eliade apare din surprinderea live a
profesorului la ore cu studenții. Nici o virgulă în plus, nici una
în minus: “Studentul de la catedră citește și explică, gesticulînd
excesiv. Eliade îl ascultă neclintit, cu mâna stângă sub bărbie.
Șuvițele cărunte îi acoperă grumazul și gulerul hainei. Ascultă
aproape în extaz. Solicitat la un moment dat, îl ajută pe vorbitor
la descifrarea textului, deplasându-se el până la catedră. Urcă
agil ca un tânăr, cu degetul pe text citește și explică, cu o
teribilă mobilitate de evantai a capului, mișcarea făcând să-i
sticlească lentilele. Acești fascinanți ochelari, care-ți dau
iluzia unei priviri mai puțin scufundate-n orbite. Priviri devorate
de o pasiune pentru ce face evidentă, copleșitoare, absorbantă.
Când lentilele i se aburesc, și ochii parcă i se aburesc, puțin
stinși undeva în adânc, sub sprâncenele și genele cenușii.” (p.
155). Un mare savant văzut de o tînără și deja rafinată scriitoare.
Au trecut de atunci aproape patru decenii…
În genul subiectiv, Creștetul ghețarului. Jurnal 1969-1971 este
cartea anului editorial 2009.
*) Constanța Buzea, Creștetul ghețarului. Jurnal 1969-1971, Editura Humanitas, București, 2009, 288 p.
DANIEL CRISTEA-ENACHE (n. 19 februarie 1974) este conferențiar universitar la Facultatea de Litere, Universitatea București și consilier editorial la Editura Polirom. A ținut cronica literară în Adevărul literar și artistic (1997-2005), apoi în Romånia literară (2005-2009). Colaborări la Cultura, Suplimentul de cultură, Idei în dialog, Bucureștiul cultural, Caiete critice, precum și la ziarele Evenimentul zilei și Adevărul. Are o rubrică la Radio Romånia Cultural și una pe portalul LiterNet. Din 2005 este doctor în Filologie (summa cum laude) al Universității București, cu o teză despre Ion D. Sîrbu. Volume publicate: Concert de deschidere (Premiul de Debut al Romåniei literare, Premiul pentru Debut al Uniunii Scriitorilor din Romånia și Premiul “Titu Maiorescu” al Academiei Romåne); Ileana Mălăncioiu, Recursul la memorie. Convorbiri cu Daniel Cristea-Enache; Sertarul Scriitorului Romån. Dialoguri pe hårtie; București Far West. Secvențe de literatură romånă; Un om din Est (Premiul pentru Critică și Istorie Literară al Asociației Scriitorilor București); Convorbiri cu Octavian Paler; Timpuri noi. Secvențe de literatură romånă.