Economistul american Joseph Stiglitz este luareat al Premiului Nobel pentru economie în 2001. A publicat multe cărți de referință, câteva au apărut în traducere la Editura Publica. Cea de față a apărut în acest an.
Cartea aceasta nu este un volum scolastic obișnuit, ci o culegere de articole și eseuri scrise pentru diverse reviste și ziare, în ultimii câțiva ani, pe tema inegalității – hăul care s-a căscat, tot mai larg, mai ales în America, dar și, într-o măsură mai mică, în multe alte țări ale lumii. Articolele au însă la bază o lungă istorie de cercetare academică, începută pe vremea când eram doctorand la MIT și bursier Fulbright la Cambridge, în Marea Britanie, la mijlocul anilor 1960. Pe atunci – și până foarte recent – nu exista aproape niciun interes față de acest subiect printre universitarii americani ai științelor economice. Iată, așadar, că le datorez foarte mult îndrumătorilor tezei mele de doctorat, doi dintre marii economiști ai secolului XX: Robert Solow (a cărui proprie disertație fusese pe acest subiect) și Paul Samuelson, pentru a mă fi încurajat să urmez această direcție de studiu, ca și pentru marile lor revelații. Și îi mulțumesc în mod special lui George Akerlof, primul meu coautor, care a împărțit Premiul Nobel pe 2001 cu mine.
INTRODUCERE
Nimeni nu poate nega astăzi că există o mare divizare în America, separându-i pe cei mai bogați dintre cei foarte bogați – numiți uneori „cei 1 la sută“ – de restul lumii. Viețile lor sunt altfel: au alte griji, alte neliniști și alte stiluri de viață.
Americanii de rând își fac griji când se gândesc cum vor putea plăti studiile superioare ale copiilor, ce se va întâmpla dacă se îmbolnăvește grav cineva din familie, cum or să se descurce cu banii după ce ies la pensie. În toiul Marii Recesiuni, zeci de milioane de oameni își făceau griji la gândul că ar putea să-și piardă locuința. Milioane dintre ei chiar și-au pierdut-o.
Cei din grupul de 1 la sută – și, în chiar mai mare măsură, cei din grupul de 1 la mie aflat în vârful piramidei – se confruntă cu un cu totul alt gen de probleme: ce fel de avion particular să-și cumpere, care e cea mai bună metodă prin care să-și pună veniturile la adăpost de taxe și impozite. (Ce se va întâmpla dacă Statele Unite forțează desființarea secretului bancar în Elveția? Oare nu vor veni Insulele Cayman la rând? Andorra o fi sigură?) Pe plajele din Southampton, se vaită de zgomotul pe care-l fac vecinii, când vin cu elicopterul de la New York. Și își fac griji și la gândul consecințelor în cazul în care vor cădea de pe cracă – e așa de mult până jos… și, în rare ocazii, chiar se întâmplă.
Nu cu mult timp în urmă, am participat la un dineu găzduit de un membru al grupului celor 1 la sută, un om inteligent și implicat. Conștientă de marea divizare, gazda noastră adunase laolaltă miliardari, profesori universitari și alte figuri respectate din societate, care își făceau griji în privința inegalității. Pe măsură ce pălăvrăgeala de început a reuniunii își urma cursul, l-am auzit fără să vreau pe unul dintre miliardari – care luase startul în viață moștenind o mare avere – discutând cu un altul despre problema americanilor leneși care încearcă să trăiască pe spinarea celorlalți. Curând după aceea, au trecut direct la subiectul paradisurilor fiscale, aparent fără să-și dea seama de ironia situației. De mai multe ori pe parcursul serii au fost invocate Maria Antoaneta și ghilotina, când plutocrații reuniți își reaminteau unii altora cât de riscant este să permiți inegalității să crească excesiv: „Amintiți-vă de ghilotină!“ a fost laitmotivul serii. Și prin acest refren ei au exprimat mesajul central al acestei cărți: gradul de inegalitate din America nu este inevitabil; el nu este rezultatul legităților inexorabile ale economiei. Este o chestiune de politici economice și de decizii politice. Este posibil, păreau ei să spună, ca acești oameni puternici să facă ceva în privința inegalității.
Acesta nu este decât unul dintre motivele pentru care preocuparea privind inegalitatea a devenit o maximă urgență chiar și în sânul grupului celor 1 la sută: în număr tot mai mare, ei își dau seama că o creștere economică durabilă, de care depinde prosperitatea lor, nu poate avea loc atunci în copleșitoare majoritate, cetățenii țării au venituri care stagnează.
În cadrul reuniunii anuale a elitelor lumii de la Davos, în 2014, Oxfam a arătat limpede în ce grad crește inegalitatea la nivel mondial, atrăgând atenția că un autobuz în care s-ar urca vreo 85 dintre miliardarii planetei ar însuma tot atâta bogăție cât jumătatea inferioară a populației mondiale, adică vreo trei miliarde de oameni. Un an mai târziu, autobuzul se micșorase – nu mai era nevoie decât de 80 de locuri. La fel de dramatic, Oxfam a constatat că grupul de 1 la sută din vârful piramidei deținea acum aproape jumătate din avuția lumii – și este pe cale să posede la fel de multă avuție ca restul de 99 la sută din populație, luată în bloc, până în 2016.
Marea divizare se pregătește de foarte mult timp să apară. În deceniile de după Al Doilea Război Mondial, America a crescut în cel mai rapid ritm cu putință, și a crescut împreună cu toți americanii. Cât timp toate segmentele de populație și-au văzut veniturile cum cresc, a fost vorba de o prosperitate comună. Veniturile celor de la baza piramidei creșteau mai repede decât veniturile celor de la vârf.
A fost o epocă de aur în America, dar ochii mei tineri vedeau laturile mai întunecate. Crescând pe malul sudic al Lacului Michigan, în Gary, statul Indiana, unul din orașele industriale emblematice ale țării, am văzut sărăcie, inegalitate, discriminare rasială și șomaj episodic, pe măsură ce recesiunile zguduiau țara, una după alta. Conflictele sindicale erau ceva obișnuit, muncitorii lutpându-se să obțină partea ce li se cuvenea din prosperitatea pe bună dreptate lăudată a Americii. Auzeam discursuri despre cum America e o societate a clasei mijlocii, dar în cea mai mare parte a lor, oamenii pe care eu îi vedeam ocupau treptele de jos ale acelei presupuse societăți de mijlocași, iar vocile lor nu se numărau printre cele ce influențau soarta țării.
Noi nu eram bogați, dar părinții mei reușiseră să își adapteze stilul de viață la veniturile realizate – și până la urmă, mare parte din luptă în asta constă. Purtam hainele rămase de la fratele meu mai mare, pe care mama întotdeauna le cumpăra de la reduceri, dar atentă să ia lucruri trainice, și mai puțin să economisească de azi pe mâine: nu te scumpești la tărâțe ca să fii ieftin la făină, o auzeam spunând. Pe vremea copilăriei mele, mama, care absolvise Universitatea Chicago în toiul Marii Depresiuni, îl ajuta pe tata, care lucra în asigurări. Cât ea era plecată la muncă, de noi avea grijă „servitoarea“, Minnie Fae Ellis, o femeie bună ca pâinea caldă, foarte muncitoare și extrem de inteligentă. Deși nu aveam decât zece ani, mă tulbura și mă frământa întrebarea: de ce ea nu are decât șase clase, într-o țară despre care se presupune că este atât de bogată și că le oferă șanse tuturor? De ce avea grijă de mine, și nu de copiii ei?
După ce eu am terminat liceul, mama și-a urmat visul ambițios al vieții ei: să-și reia studiile pentru diploma de institutoare și să predea la școala elementară. A predat în școlile de stat din orașul nostru, Gary; după ce s-a instalat migrația spre suburbii a albilor, a rămas printre foarte puținele cadre didactice dintr-o școală care devenise, în fapt, una segregată. După ce a fost obligată să se pensioneze, la vârsta de 67 de ani, a început să predea în campusul din nord-vestul statului Indiana al Universității Purdue, străduindu-se să garanteze accesul cât mai multor studenți. Trecută binișor de optzeci de ani, s-a retras până la urmă din activitate.
La fel ca atât de mulți alții dintre contemporanii mei, așteptam cu nerăbdare schimbarea. Ni se spunea că societatea e greu de schimbat, că e nevoie de timp. Cu toate că eu n-am suferit din cauza greutăților cu care s-au confruntat colegii mei de generație din Gary (lăsând la o parte un mic grad de discriminare), mă identificam cu cei loviți de soartă. Abia peste decenii aveam să studiez în amănunt statisticile despre venituri, dar simțeam că America nu este țara tuturor posibilităților, așa cum se pretindea a fi: existau o sumedenie de ocazii fantastice pentru unii, dar mult prea puține pentru alții. Poveștile lui Horatio Alger erau simple basme, cel puțin în parte – mulți americani, deși harnici și perseverenți, n-au avut nicicând parte de succes. Eu m-am numărat printre cei norocoși, cărora America într-adevăr le-a oferit o posibilitate: o bursă națională de merit la Amherst College. Mai mult decât orice altceva, ocazia aceea mi-a deschis în față o lume întreagă de alte posibilități.
Așa cum arăt în „Mitul Epocii de Aur a Americii“, când eram în penultimul an de facultate la Amherst, mi-am schimbat specializarea, trecând de la fizică la economie. Îmi doream cu toată ființa să aflu de ce societatea noastră funcționează așa cum funcționează. Am devenit economist nu doar ca să înțeleg inegalitatea, discriminarea și șomajul, ci și, speram eu, ca să pot face ceva în privința acestor nenorociri care îmi afectează țara. Cel mai important capitol al tezei mele de doctorat, susținută la MIT sub îndrumarea lui Robert Solow și Paul Samuelson (care aveau să primească ulterior, amândoi, câte un Premiul Nobel), se concentra pe factorii determinanți ai distribuției venitului și avuției. Prezentată într-o adunare a Societății de Econometrie (asociația internațională a economiștilor care se ocupă de aplicații matematice și statistice în economie) în anul 1966 și publicată în jurnalul acesteia, Econometrica, în anul 1969, teza mea continuă să servească adesea, chiar și după o jumătate de secol, drept cadru analitic pentru studierea acestui subiect.
Audiența pentru o analiză a inegalității era una limitată, nu doar în rândul publicului larg, ci și printre economiști. Pe oameni nu-i interesa subiectul. În branșa economică, se manifesta uneori chiar o ostilitate fățișă. Situația a rămas neschimbată chiar și după ce inegalitatea în țară a început să crească vizibil, cam din perioada în care Reagan a devenit președinte. Un economist marcant, laureat al Premiului Nobel și profesor la Universitatea Chicago, pe nume Robert Lucas, a descris-o elocvent: „Dintre tendințele care dăunează studiului riguros al economiei, cea mai seducătoare și […] otrăvitoare este concentrarea pe chestiuni care țin de distribuție“.
La fel ca atât de mulți alți economiști conservatori, el susținea că modul cel mai bun prin care săracii pot fi ajutați este creșterea produsului economic total al țării, „plăcinta întreagă“, din care să ajungă și la săraci o parte, și considera că, dacă ne concentrăm pe micuța porție acordată săracilor, ne distragem atenția de la problema cu adevărat fundamentală: cum facem să crească toată plăcinta. De fapt, în știința economiei există o lungă tradiție a convingerii că aceste două subiecte (cel a eficienței și cel a distribuției, al mărimii plăcintei și al modului în care este împărțită) pot fi tratate separat și că sarcina economistul este una îngust definită, importantă, dar grea – treaba lui este doar să-și dea seama cum poate fi maximizată dimensiunea plăcintei. Împărțirea plăcintei e o chestiune de decizie politică, ceva de care economiștii trebuie să se ferească cu orice chip.
Când atitudini ca aceea a lui Lucas erau atât de la modă în branșa economiștilor, nici nu-i de mirare că aceștia nu și-au bătut capul aproape deloc cu inegalitatea crescândă din țară. N-au acordat mare atenție faptului că, în timp ce PIB-ul creștea, veniturile celor mai mulți americani băteau pasul pe loc. Această indiferență a făcut în final ca ei să nu poată veni cu o explicație convingătoare despre ceea ce se întâmpla în economie, să nu poată pricepe implicațiile inegalității crescânde și să nu poată propune politici economice apte să așeze țara pe o direcție de mers diferită.
Tocmai de aceea am primit cu atâta bucurie, în 2011, oferta celor de la publicația Vanity Fair de a aduce aceste probleme în atenția unui auditoriu mai larg. Articolul rezultat, intitulat „Of the 1 Percent, by the 1 Percent, for the 1 Percent” („A celor 1 la sută, de către cei 1 la sută, pentru cei 1 la sută“), chiar a avut o audiență mult mai largă decât articolul meu din Econometrica, publicat cu zeci de ani în urmă. Noua ordine socială despre care vorbeam în articolul din Vanity Fair – acei 99 la sută dintre americani aflați în aceeași barcă pe care n-o pot mișca din loc – a devenit sloganul mișcării Occupy Wall Street: „Noi suntem cei 99 la sută“. Articolul prezenta teza care își găsește ecoul în articolele de aici și în scrierile mele ulterioare: noi toți aproape, inclusiv mulți dintre cei aflați în grupul de 1 la sută, am ieși mai câștigați dacă ar exista mai puțină inegalitate. Era în interesul luminat al celor 1 la sută să ajute la edificarea unei societăți mai puțin divizate. Nu doream să instig la declanșarea unei noi lupte de clasă, ci, mai degrabă, să definesc un nou sentiment al coeziunii naționale, care dispăruse odată cu marea divizare care s-a căscat ca un hău în societatea noastră.
Articolul meu avea drept țintă întrebarea de ce ar trebui să ne pese de creșterea masivă a inegalității – era o chestiune ce ținea nu doar de valori și moralitate, ci și de economie, de natura societății noastre și de sentimentul identității noastre naționale. Existau interese strategice încă și mai vaste. Cu toate că rămânem în continuare cea mai mare putere militară – cheltuind aproape jumătate din ceea ce se cheltuiește în toată lumea –,războaiele noastre de durată din Irak și Afganistan au dat la iveală limitele acestei puteri: nu am fost în stare să cucerim un control clar asupra unor petice de pământ în țări care sunt mult, mult mai slabe decât Statele Unite. Forța Statelor Unite a fost dintotdeauna cea a puterii de influență, îndeosebi în ceea ce privește influența morală și cea economică, exemplul pe care îl reprezintă pentru alții și înrâurirea ideilor pe care țara noastră le cultivă, inclusiv cele referitoare la forma sa de organizare economică și politică.
Din păcate, dată fiind inegalitatea crescândă, modelul economic american nu și-a făcut datoria față de categorii numeroase ale populației – familia americană reprezentativă are o situație financiară mai dificilă decât avea cu un sfert de secol în urmă, ajustând cu inflația. Chiar și procentajul celor ce trăiesc în sărăcie a crescut. Deși o Chină aflată în ascensiune este caracterizată prin niveluri înalte ale inegalității și un deficit democratic, economia le-a adus mai mult câștig celor mai mulți dintre cetățenii acestei țări: a scos din sărăcie vreo 500 de milioane de oameni, în exact aceeași perioadă în care stagnarea a pus stăpânire pe clasa mijlocie din America. Un model economic care nu servește majorității cetățenilor săi este puțin probabil să devină un exemplu de urmat pentru alte țări.
(…)
Articolul inițial din Vanity Fair și seria de articole pe care am scris-o pentru „Marea Divizare“ constituie nucleul de bază al acestei cărți. Timp de aproape cincisprezece ani, am scris, de asemenea, și un articol lunar de opinie pentru Project Syndicate. Dedicat inițial efortului de a aduce gândirea economică modernă în țările aflate în tranziție către o economie de piață, după căderea Cortinei de Fier, Project Syndicate a ajuns în timp să se bucure de atât de mult succes, încât articolele îi sunt publicate acum în ziare din toată lumea, inclusiv în majoritatea țărilor avansate. Deloc surprinzător, multe din articolele pe care eu le-am scris pentru Project Syndicate se ocupau de unul sau altul din aspectele inegalității, și o selecție a acestora – alături de articole publicate în variate alte ziare și periodice – este prezentată aici.
Deși subiectul principal pe care se concentrează aceste eseuri este inegalitatea, am decis să includ câteva despre Marea Recesiune – articole scrise în perioada premergătoare și imediat următoare crizei financiare din 2007–2008, când America și lumea întreagă au intrat într-o perioadă de mare apatie. Articolele cu pricina merită un loc în acest volum pentru că există o interdependență inextricabilă între criza financiară și inegalitate: inegalitatea a contribuit la izbucnirea crizei, criza a exacerbat inegalități deja existente, iar adâncirea acestor inegalități a creat un important curent contrar în economie, făcând cu atât mai dificilă o revenire robustă. La fel ca inegalitatea în sine, n-a existat nimic inevitabil nici în privința profunzimii crizei, nici în privința duratei ei. Adevărul este că criza nu a fost un cataclism al naturii, ca o inundație sau un seism de-o gravitate care se întâlnește doar o dată la 100 de ani. Noi ne-am făcut-o singuri, cu mâna noastră, la fel ca în cazul inegalității supradimensionate, a fost rezultatul deciziilor noastre economice și politice.
Această carte are în principal ca subiect economia inegalității. Dar, așa cum tocmai am arătat, nu se poate trage o linie de demarcație clară între decizia politică și cea economică. În diverse eseuri dintre cele care alcătuiesc acest volum, ca și în cartea mea anterioară, Prețul inegalității, descriu nexul cauzal dintre politică și economie: cercul vicios prin care mai multă inegalitate economică se traduce prin inegalitate politică, mai ales în sistemul politic al Americii, care conferă o asemenea putere necontrolată banilor. Inegalitatea politică, mai departe, face să crească inegalitatea economică. Iar acest proces s-a văzut consolidat pe măsură ce tot mai mulți americani au fost dezamăgiți de procesul politic: după criza din 2008, sute de miliarde de dolari s-au dus pe salvarea băncilor, și prea puțini bani au fost alocați pentru ajutorarea celor în pericol să-și piardă locuințele. Sub influența lui Timothy Geithner, secretarul Trezoreriei, și a lui Larry Summers, președintele Consiliului Economic Național – amândoi aflați printre arhitecții politicilor de dereglementare care au ajutat la coacerea crizei –, administrația Obama nu a sprijinit inițial eforturile de restructurare a creditelor ipotecare, menite să protejeze milioanele de americani care căzuseră victimă practicilor discriminatoare și prădalnice din partea băncilor, ba chiar a încercat să se opună acestei inițiative. Deloc de mirare, așadar, că atât de multă lume îi blestemă și pe cei care sunt pentru, și pe cei care sunt contra.
(…)
În ultimii zece ani, patru dintre problematicile cruciale cu care s-a confruntat societatea noastră au fost: marea divizare – enorma inegalitate care își face apariția în Statele Unite și în multe alte țări avansate –, proasta gestiune economică, globalizarea și rolul statului și al pieței. Așa cum se arată în această carte, cele patru tematici se întrepătrund. Inegalitatea crescândă a fost atât o cauză, cât și o consecință a eforturilor noastre macroeconomice, a crizei din 2008 și a lungii stări de apatie și moleșeală care a urmat. Globalizarea, oricâte merite ar avea în stimularea creșterii, a dus aproape sigur și la o inegalitate mai mare – cu atât mai mult cu cât am gestionat atât de prost globalizarea. Proasta gestionare a economiei noastre și a globalizării se leagă, mai departe, de rolul pe care grupurile de interese îl joacă în viața politică – o viață politică în care sunt tot mai mult reprezentate interesele celor 1 la sută. Dar cu toate că politica a reprezentat una dintre cauzele necazurilor noastre actuale, numai prin politică vom putea găsi soluții, fiindcă piața, de una singură, nu o va putea face. Piețele lăsate de capul lor vor duce la și mai mult monopol al puterii, la și mai mult abuz din partea sectorului financiar, la și mai mult dezechilibru în relațiile de comerț internațional. Numai printr-o reformă a democrației noastre – făcându-i pe guvernanți mai răspunzători în fața tuturor oamenilor, mai atenți să le reprezinte interesele – vom reuși să aruncăm o punte peste marea divizare și să readucem țara la o prosperitate împărtășită de toți.
Eseurile din această carte sunt grupate în opt părți, fiecare precedată de un scurt eseu introductiv, care încearcă să explice contextul în care au fost scrise articolele sau să atingă pe scurt câteva dintre subiectele pe care nu am putut să le abordez în spațiul strâmt al articolelor reproduse aici.
Voi începe cu „Prefață – crăpături vizibile“. În anii dinaintea crizei, liderii noștri economici, printre care și Alan Greenspan, guvernatorul-șef al Rezervei Federale, se puteau împăuna cu o nouă economie în care fluctuațiile, blestemul permanent al trecutului, aveau să fie lăsate în urmă; așa-numita mare moderație aducea cu sine o nouă eră a inflației reduse și a creșterii aparent ridicate. Dar cei care au acordat o atenție fie ea cât de mică problemei au văzut cu toate acestea nu sunt decât un strat subțire de poleială, mascând proasta gestiune economică și corupția politică extinse la scară națională (din care o parte fusese dată la iveală odată cu scandalul Enron); chiar mai rău, creșterea era una de care nu aveau parte cei mai mulți americani. Marea divizare se adâncea și mai mult.
Din volumul cu același titlu, în curs la apariție la Editura Publica. Traducere de Smaranda Nistor