Crăpături vizibile
Cartea începe cu debutul Marii Recesiuni, cu câțiva ani înainte să înceapă seria mea de articole dedicate „Marii Divizări“. Prima selecție a fost publicată de Vanity Fair în decembrie 2007, exact luna în care economia Statelor Unite a alunecat într-o perioadă de scădere care se va dovedi a fi cea mai rea de la Marea Depresiune.
În cei trei ani precedenți, eu, alături de un mic grup de alți economiști, avertizasem asupra imploziei iminente. Semnalele de alarmă erau, de fapt, vizibile pentru oricine voia să le vadă – dar prea multă lume făcea prea mulți bani! Petrecerea era în toi – numai câțiva de la vârf aveau invitații, însă nota de plată urma s-o plătim noi, ceilalți. Din nefericire, cei despre care se presupunea că garantează menținerea economiei în stare de echilibru aveau legături mult prea strânse cu cei ce organizaseră petrecerea și aveau parte de toată distracția (și câștigau o groază de bani). Tocmai de aceea sunt incluse aceste capitole aici, în prefață. Mecanismele prin care a luat naștere Marea Recesiune se întrepătrund cu cele care au dus la apariția marii divizări a Americii.
Mai întâi, să fixăm cadrul: a existat un uriaș boom economic în anii 1990, alimentat de o bulă speculativă a acțiunilor din sectorul înaltei tehnologii, care și-au crescut prețurile în ritm amețitor, dar după ce bula s-a spart, economia a alunecat în recesiune, în anul 2001. Remediul-panaceu, bun la toate, preferat de administrația președintelui George W. Bush era o reducere de taxe – și mai ales una destinată celor bogați.
Pentru cei din administrația Clinton, care se dăduseră peste cap să reducă deficitul fiscal, acesta a fost un gest neliniștitor, din multe puncte de vedere. A adus înapoi deficitele – aruncând pe apa Sâmbetei toate eforturile depuse în precedenții opt ani. Administrația Clinton amânase investițiile în infrastructură, în educație și în programe de ajutorare a săracilor, totul în scopul reducerii deficitului. Nu fusesem de acord cu unele din aceste măsuri – consideram că rațiunea economică ar fi dictat să facem investiții în viitorul țării și, în plus, mă temeam că o administrație ulterioară ar putea face praf și pulbere aceste victorii greu cucerite, în scopuri mult mai puțin nobile.
După ce economia s-a afundat în recesiunea din 2001, factorii de decizie politică au ajuns la consens în privința necesității ca economia să primească un stimul. Un mod de asigurare a acelui stimul mult mai bun decât reducerea pe care Bush a aplicat-o taxelor pentru cei bogați ar fi fost aceea de a demara investițiile pe care le amânaserăm. Eram deja preocupat de inegalitatea crescândă din țară, iar aceste reduceri inechitabile de taxe nu făceau decât să înrăutățească lucrurile. Mi-am început articolul din New York Review of Books intitulat „Pericolele din planul lui Bush de taxare“ („Bush’s Tax Plan – The Dangers“, 13 martie 2003) după cum urmează: „Rar s-a întâmplat ca atât de puțini să ia atât de mult de la atât de mulți“.
Și mai grav, eram de părere că reducerile de taxe vor fi relativ ineficiente. Ceea ce s-a dovedit corect. Iată o temă la care voi reveni frecvent în această carte. Inegalitatea slăbește cererea agregată și economia. Inegalitatea crescândă din America împingea banii de la baza piramidei spre vârf și, dat fiind că americanii aflați la vârf cheltuiesc o parte mai mică din banii lor decât cei aflați la bază, are loc o diminuare generală a cererii totale. Pe parcursul anilor 1990, am mascat această deficiență prin crearea bulei speculative cu acțiunile firmelor de înaltă tehnologie – un boom al investițiilor. Dar odată cu spargerea bulei, economia a intrat în recesiune. Răspunsul lui Bush a fost o reducere de taxe destinată celor bogați. În condițiile în care consumatorii își făceau griji pentru viitorul lor, stimulul sperat pentru economie din partea reducerilor fiscale ale lui Bush a fost unul anemic. Venit să se adauge peste altă reducere de impozit asupra câștigurilor de capital – în plus față de cea acordată cu câțiva ani înainte de președintele Clinton –, el n-a făcut decât să încurajeze și mai mult speculația. Dat fiind că avantajele sale au ajuns covârșitor la cei foarte bogați, această reducere de taxe a fost extrem de ineficace și, de asemenea, a accentuat și mai puternic inegalitatea.
Cele mai eficiente instrumente pentru consolidarea cererii și îmbunătățirea egalității sunt politicile fiscale – politicile privind taxele, impozitele și cheltuielile publice, hotărâte de legiuitorii din Congres. Politicile fiscale inadecvate pun o presiune suplimentară pe politicile monetare, care intră în responsabilitatea Rezervei Federale. Fed-ul poate (uneori) să stimuleze economia prin reducerea ratei dobânzii și relaxarea reglementărilor. Dar politicile monetare de acest fel sunt periculoase. Prescripțiile lor ar trebui să poarte o etichetă mare: „A nu se folosi decât cu maximă prudență și sub stricta supraveghere a unor adulți care înțeleg pe deplin riscurile”. Din păcate, cei însărcinați cu administrarea politicii monetare nu citiseră niciodată o asemenea etichetă; și erau niște fundamentaliști ai pieței cât se poate de naivi, convinși că piețele sunt întotdeauna eficiente și stabile. În timp ce subestimau riscurile la care politicile lor supuneau economia – ba chiar și bugetul guvernamental –, nu părea să le pese câtuși de puțin că inegalitatea creștea văzând cu ochii. Rezultatul este bine cunoscut acum: au deschis calea unei bule speculative, iar politicile lor au dus la o creștere fără precedent a inegalității.
Fed-ul a menținut focul ațâțat sub cazanul economiei cu o politică a dobânzilor reduse și a reglementărilor laxe. Dar metoda n-a funcționat decât prin crearea unei bule speculative pe piața locuințelor. Ar fi trebuit să le sară în ochi tuturor că bula imobiliară și boomul consumului la care aceasta a dus nu puteau fi decât niște paliative temporare. Bulele se sparg întotdeauna. Orgia noastră consumistă a făcut ca 80 la sută dintre americani să cheltuiască, în medie, o sumă care echivala cu 110 la sută din venitul lor! În anul 2005, la nivel de țară, ne împrumutam cu peste 2 miliarde de dolari din străinătate. Nu era sustenabil și, ca să-l citez pe unul din predecesorii mei în funcția de președinte al Consiliului Economic Consultativ, în discursurile și articolele mele am avertizat în mod repetat că ceea ce nu se poate susține nu va fi susținut.
Când Fed-ul a început să majoreze rata dobânzii, în 2004 și 2005, eu am prevăzut că bula imobiliară se va sparge. Nu s-a spart, în parte pentru că ni s-a oferit un soi de respiro: dobânzile pe termen lung nu au crescut în paralel. Pe 1 ianuarie 2006, am prezis că acest lucru nu va putea continua. Bula chiar s-a spart, nu după mult timp, dar e nevoie de o perioadă între un an și jumătate și doi ani pentru ca efectele să fie resimțite pe deplin. Așa cum am scris curând după aceea: „Exact cum colapsul bulei imobiliare era previzibil, și consecințele sale sunt la fel…”. Câtă vreme, „după unele estimări, peste două treimi din creșterea producției și a ocupării forței de muncă pe parcursul șultimilorț șase ani … șsuntț legate de piața imobiliară, reflectând atât construcțiile noi, cât și faptul că proprietarii își ipotechează locuințele ca să susțină o orgie a consumului”, nici n-ar fi trebuit să fie o surpriză că scăderea economică ulterioară avea să fie una adâncă și prelungită.
Articolele incluse în această primă secțiune a cărții descriu politicile economice care au deschis calea pentru Marea Recesiune. Unde am greșit? Cine e de vină? Deși celor de pe piețele financiare, de la Fed și de la Trezorerie, tare le-ar plăcea să poată pretinde că pur și simplu s-a întâmplat – ca o inundație imposibil de preîntâmpinat, care lovește o dată la o sută de ani –, eu am crezut atunci, și cred cu încă și mai multă tărie acum, că a fost criză artificială, provocată de mâna omului. A fost ceva ce grupul de 1 la sută (de fapt, o fracțiune infimă a acelui 1 la sută) ne-a făcut nouă, celorlalți. Faptul că s-a putut întâmpla a fost în sine o manifestare a marii divizări.
CUM SE PROVOACĂ O CRIZĂ
Că Marea Recesiune făcuse victime e clar. Dar cine au fost făptașii acestei „crime“? Dacă ar fi să-i credem pe cei de la Departamentul de Justiție, care nu au formulat acuzații împotriva niciunuia dintre conducătorii marilor bănci care au jucat un rol principal în această dramă, a fost o crimă fără niciun făptaș. Eu nu cred așa ceva, și nici majoritatea americanilor. În trei din articolele republicate aici, încerc să aflu cine a omorât economia Americii, să schițez traseul în timp care ne-a condus spre această situație. Am urmărit să sap mai adânc și să merg mai mult înapoi, fiindcă povestea era mai complicată decât răspunsul standard: „Băncile au dat prea multe împrumuturi și oamenii s-au împrumutat prea mult“.
Mi-am pus întrebarea: ce ne-a adus în această situație? Era vorba despre incompetență și judecată greșită. Războiul din Irak, prost gândit și prost executat, ale cărui costuri se vor cifra în cele din urmă la trilioane de dolari, era cel mai elocvent exemplu. Dar vina principală eu o atribui unei combinații între ideologie și presiunea venită din partea grupurilor de interese – aceeași combinație care a dus la inegalitatea crescândă din țară. În mod special, acuz convingerea că piețele lăsate libere ar fi necesarmente eficiente și stabile. Ar trebui să știm că nu-i așa: fluctuațiile economice majore au caracterizat capitalismul de la bun început. Unii au avansat ideea că tot ce trebuie făcut este ca guvernul să asigure macrostabilitatea – de parcă eșecurile pieței apar numai în macrodoze! Eu avansez altă idee: macrocrizele nu sunt decât vârful aisbergului; mai puțin vizibile sunt miriadele de ineficiențe. Criza în sine aduce dovezi din belșug: colapsul pieței a fost rezultatul unei serii întregi de eșecuri în managementul riscului și în alocarea capitalului, greșeli comise de instituțiile creditoare, de băncile de investiții, de agențiile de rating al creditului – practic, de milioane de actori din sectorul financiar, dar și din alte domenii ale economiei.
Dar eu consider de asemenea că a fost vorba de mai mult decât de o mică doză de ipocrizie din partea celor care susțineau cauza piețelor libere, lucru din nou dovedit în Marea Recesiune: partizanii din gură ai pieței libere au fost mai mult decât dispuși să accepte ajutorul statului – inclusiv prin acțiuni masive de salvare financiară. Politicile de acest fel distorsionează economia, bineînțeles, și duc la o performanță economică mai slabă; dar, în concordanță cu tematica acestei cărți, ele au și consecințe asupra distribuției veniturilor: mai mulți bani merg spre cei din vârful piramidei, în timp ce nota de plată o achită ceilalți.
Gândindu-mă cine a ucis economia, numărul unu pe lista de suspecți este președintele de la vremea aceea. „Consecințele economice ale domnului Bush“ detaliază unele dintre consecințele economice ale administrației Bush. Deși conservatorii spumegă împotriva deficitelor, par să aibă un talent deosebit pentru crearea lor. Deficitele mari au început să caracterizeze economia americană odată cu președintele Reagan, și abia odată cu președintele Clinton au început să se transforme în excedente. Dar, cât ai zice pește, Bush a inversat mersul lucrurilor – cea mai masivă schimbare de parcurs (în direcția greșită) din istoria națiunii –, în parte, ca rezultat al faptului că a plătit două războaie cu cartea de credit, în parte, din cauza reducerilor de taxe pentru cei bogați și în parte ca urmare a largheții arătate companiilor farmaceutice și expansiunii altor forme de bunăstare corporatistă – tot mai multe „pomeni“ acordate corporațiilor bogate dintr-o gamă variată de sectoare, unele mascate în sistemul fiscal sau ca garanții, altele nerușinat de pe față. (Și toate acestea, chiar în timp ce noi mai tăiam din programele de asistență pentru săraci, pe motiv că nu ni le putem permite.)
Așa cum am scris în repetate rânduri, deficitele nu sunt neapărat o problemă: nu și dacă banii sunt cheltuiți pentru a face investiții, și mai ales nu dacă aceste cheltuieli se fac atunci când economia e anemică. Dar deficitele Bush erau deosebit de problematice: ele au avut loc într-o perioadă de aparentă prosperitate, chiar dacă prosperitatea aceea n-a ajuns decât la foarte puțini. Banii s-au cheltuit nu pentru întărirea economiei, ci ca să îngrașe conturile câtorva corporații și buzunarele celor 1 la sută. Cel mai neliniștitor a fost că întrezăream furtuni în viitor – vom avea cele de trebuință ca să trecem cu bine prin ele? Vor începe atunci conservatorii, din nou, să pretindă prudență fiscală, impunând austeritatea într-un moment în care economia avea nevoie disperată tocmai de medicamentul contrar?
Cel mai important pentru această carte, anii Bush au fost marcați de inegalitate crescândă, situație pe care el nici n-a recunoscut-o, nici n-a făcut nimic în privința ei – doar a agravat-o. Acesta a fost un articol scurt și nu puteam veni cu o litanie completă a tot ceea ce nu se făcuse bine. Nu am remarcat că, în timp ce inegalitatea cunoscuse o ușoară îmbunătățire în anii Clinton, venitul americanului reprezentativ (venitul mediu), ajustat cu inflația, practic a scăzut sub Bush – ceea ce era valabil chiar înainte ca recesiunea să înrăutățească lucrurile și mai abitir. Mai mulți americani nu aveau asigurare de sănătate. Și se confruntau cu mai multă nesiguranță – un risc mai mare de a-și pierde locurile de muncă.
Dar cel mai deplorabil eșec al lui Bush a fost, probabil, crearea condițiilor pentru instalarea Marii Recesiuni, subiecte pe care le tratez mai amănunțit în următoarele două capitole. Reducerile de taxe pentru bogați, introduse de Bush, despre care vorbeam mai sus, joacă roluri proeminente în această dramă – în același timp în care n-au furnizat cine știe ce stimul, ele au exacerbat inegalitatea deja mare din țară. Ele ilustrează o a doua tematică, la care voi reveni ceva mai departe în cuprinsul cărții de față și pe care deja a preluat-o Fondul Monetar Internațional (FMI), organizație deloc renumită pentru asumarea unor poziții „radicale“: inegalitatea este asociată cu instabilitatea. Provocarea crizei din 2008 exemplifică modul cum se întâmplă acest lucru: băncile centrale creează bule speculative, ca reacție la o economie slăbită din cauza inegalității crescânde. Bula se sparge în cele din urmă și creează haos în economie. (Firește, Fed-ul ar fi trebuit să-și dea seama de acest risc. Dar conducătorii acestei instituții trădau o credință aproape oarbă în piețe și, la fel ca Bush, care îl reconfirmase pe Alan Greenspan în funcția de șef al Fed-ului, iar ulterior îl numise pe Ben Bernanke – care fusese consilierul său principal pe probleme de economie –, instituția părea să acorde prea puțină atenție inegalității care creștea văzând cu ochii în țară.)
În același timp, ilustrează o a treia temă: rolul politicului. Politicile și politicul sunt cele care contează. Statele Unite ar fi putut reacționa în fața slăbirii economiei prin investiții în America sau prin aplicarea unor politici care să reducă inegalitatea. Ambele măsuri ar fi dus la întărirea economiei și la o societate mai echitabilă. Dar inegalitatea economică duce inevitabil la inegalitate politică. Ceea ce s-a întâmplat în America e ceea ce te poți aștepta să se întâmple de la un stat cu o societate divizată. În loc de mai multe investiții, ne-am ales cu reduceri de taxe și înlesniri financiare pentru corporații, care i-au avantajat pe cei bogați. În loc de reglementări care să stabilizeze economia și să-i protejeze pe cetățenii obișnuiți, ne-am ales cu dereglementare, care a dus la instabilitate și i-a lăsat pe americani pradă bancherilor.
Din volumul cu același titlu, în curs la apariție la Editura Publica