Dereglementarea
Ca să înțelegem mecanismele care au dus la Marea Recesiune, trebuie să mergem înapoi în timp, spre curentul în favoarea dereglementării căruia președintele Reagan l-a sprijinit atât de mult. În „Neghiobi capitaliști“, identific cinci „greșeli“ hotărâtoare, care în același timp reflectau tendințe mai ample din societatea noastră și se stimulau reciproc – culminând cu cea mai gravă criză economică dintr-o perioadă de trei sferturi de secol. Câteva dintre ele ilustrează noua putere a finanțelor – numirea lui Greenspan, pentru că el susținea dereglementarea, dereglementarea în sine, începută sub Reagan, dar continuată sub Clinton, inclusiv distrugerea zidurilor reglementate între băncile de investiții și cele comerciale.
Autoritățile reglementatoare nu au făcut ceea ce ar fi trebuit să facă, dar delictele ca atare au fost comise de sectorul financiar. La vremea în care eu scriam aceste articole, nu puteam percepe decât parțial cât de prost ajunseseră să stea lucrurile. Știam că băncile își gestionaseră defectuos riscul și alocarea capitalului – în paralel cu oferirea de bonusuri enorme propriilor conducători pentru treaba minunată pe care o făceau. Știam că sistemul de bonusuri în sine crease stimulentul pentru riscuri excesive și un comportament lipsit de viziune. Știam că agențiile de rating eșuaseră lamentabil în a-și face datoria de evaluare corectă a riscului de creditare. Știam că securitizarea, mult lăudată pentru capacitatea de gestionare a riscului, îi motivase pe inițiatorii de credite ipotecare să relaxeze standardele de acordare a unui împrumut (ceea ce se numește „problema hazardului moral”). Știam că băncile nu se dădeau în lături de la practici de creditare rapace.
Dar nu știam cât de departe ajunsese depravarea morală a băncilor, disponibilitatea lor de a se angaja în practici exploatatoare, nesăbuința lor. Nu știam, de exemplu, cât de departe ajunseseră cu creditarea discriminatoare. Nu știam de felul în care manipulau piața valutară și alte piețe. Nu știam de neglijența cu care-și tratau înregistrările contabile, în goana lor nebună după mereu mai multe credite neperformante. Și nu știam cât de departe ajunsese comportamentul fraudulos, nu doar din partea băncilor, ci și a agențiilor de rating și a altor participanți la piață. Concurându-se între ele, care mai de care, să acorde un rating mai ridicat (căci erau plătite numai dacă băncile de investiții „foloseau” calificativele lor, și le foloseau numai dacă le erau foarte favorabile), aveau toate motivele să ignore deliberat informații relevante, care ar fi putut duce la un calificativ mai puțin favorabil.
Capitolele publicate aici chiar oferă, însă, o descriere edificatoare a punctului în care a greșit sectorul financiar.
Piețele financiare și creșterea inegalității
În aceste articole și în alte locuri din acest volum, mă ocup pe larg de sectorul financiar, și din motive întemeiate. Așa cum atât de convingător a demonstrat Jamie Galbraith de la Universitatea Texas, există o legătură clară între financializarea crescândă a economiilor lor și creșterea inegalității. Sectorul financiar este emblematic pentru ceea ce s-a greșit în economia noastră – un factor major de contribuție la creșterea inegalității, sursa principală a instabilității din economia noastră și o cauză importantă a slabei performanțe înregistrate de economie în ultimele trei decenii.
Firește că nu așa se presupunea că ar fi trebuit să fie. Liberalizarea piețelor financiare („dereglementarea“) se presupunea că le-ar permite experților financiari să aloce mai eficient resursele limitate de capital și să gestioneze riscurile mai bine; rezultatul se presupunea că ar trebui să fie o creștere mai rapidă și mai stabilă. Partizanii unui sector financiar puternic aveau dreptate într-o privință: e greu să ai o economie cu performanță bună, fără un sector financiar înalt performant. Dar, precum am văzut de atâtea ori, sectorul financiar nu funcționează foarte bine, lăsat de capul lui; are nevoie de reglementări stricte, aplicate efectiv și eficace, atât pentru a-l împiedica să aducă daune restului societății, cât și pentru a avea siguranța că realmente îndeplinește funcțiile pe care se presupune că le îndeplinește. Din nefericire, dezbaterile recente despre reforma sectorului financiar s-au concentrat doar pe prima jumătate a acestei sarcini: cum să împiedicăm băncile și alte instituții financiare să dăuneze restului societății, expunând-o la asumarea de riscuri excesive sau alte forme de exploatare, acordând prea puțină atenție celeilalte jumătăți.
Criza cu care Statele Unite și lumea s-au confruntat în anul 2008 a fost, cum spuneam mai devreme, un dezastru provocat de om. Mai văzusem și înainte acest film: cum o combinație de idei cu mare putere de convingere (chiar dacă eronate) și interese puternice își pot da mâna în a produce rezultate dezastruoase. Ca economist-șef al Băncii Mondiale, observasem cum, după sfârșitul colonialismului, Occidentul a reușit să le vâre pe gât țărilor în curs de dezvoltare idei aparținând fundamentalismului pieței libere – multe din ele reflectând perspectivele și interesele finanțiștilor de pe Wall Street. Bineînțeles, țările în curs de dezvoltare nu prea aveau de ales: puterile coloniale jefuiseră aceste țări, exploatându-le fără milă, secătuindu-le resursele, dar fără a-și bate capul să le dezvolte sistemele economice. Ele aveau nevoie de asistență din partea țărilor avansate, iar ca o condiție pentru acordarea acestei asistențe, oficialii de la FMI și din alte părți impuneau anumite cerințe: ca țările în curs de dezvoltare să-și liberalizeze piețele financiare și să-și deschidă piețele interne în fața unui potop de bunuri din țările avansate, în același timp în care țările avansate refuzau să și le deschidă pe ale lor în fața produselor agricole ale Sudului sărac.
Politicile au eșuat: în Africa a scăzut venitul pe cap de locuitor; America Latină a avut parte de stagnare, cu beneficiile creșterii limitate mergând la o pătură subțire din vârful piramidei. Între timp, Asia de Est a pornit pe altă cale; aici, guvernele au fost cele care au condus efortul de dezvoltare („statul dezvoltator”, cum a fost numit fenomenul), iar veniturile pe cap de locuitor s-au dublat și s-au triplat rapid – ajungând până la urmă să crească de opt ori. În treimea de secol în care americanii și-au văzut veniturile stagnând, China a trecut de la a fi o țară sărăcită, cu un venit pe cap de locuitor care nu depășea 1 la sută din cel corespondent al Statelor Unite și un PIB care nu depășea 5 la sută din cel al Statelor Unite, la a fi cea mai mare economie a lumii (măsurată în ceea ce economiștii numesc parități ale puterii de cumpărare). Până la sfârșitul următorului sfert de secol, era prognozată să devină de două ori mai mare decât economia Statelor Unite.
Dar ideologiile sunt de multe ori mai influente decât evidența. Economiștii pieței libere nu s-au uitat decât rareori spre succesul economiilor de piață administrată din Asia de Est. Au preferat să vorbească despre eșecurile Uniunii Sovietice, care a ocolit cu totul utilizarea pieței. După căderea Zidului Berlinului și colapsul comunismului, părea că piețele libere triumfaseră. Deși nu aceasta era lecția de tras de aici, Statele Unite și-au folosit puterea, în calitate de singură superputere rămasă, pentru a-și promova interesele economice – sau, mai precis, pentru a promova interesele corporațiilor sale mari și puternice. Iar printre acestea, probabil cele mai influente erau cele din sectorul financiar. Statele Unite au împins alte țări să-și liberalizeze piețele financiare. Rezultatul? Rând pe rând, s-au confruntat cu crize – inclusiv unele dintre țările cărora le mergea atât de bine înainte să-și fi liberalizat piețele.
Într-un anumit sens, totuși, nu ne-am purtat mai rău cu aceste țări decât ne-am purtat cu noi înșine. Atât sub Clinton, cât și sub Bush, am aplicat acasă și în străinătate politicile pe care le cerea sectorul financiar. În „Anatomia unei crime”, abordez acest subiect, al modului în care politicile menționate au dus la o criză. (În cartea mea intitulată În cădere liberă vorbesc mai pe larg despre aceste probleme.)
Aici, pe mine mă interesează modul în care sectorul financiar contribuie la creșterea inegalității. Canalele prin care financializarea a avut aceste efecte sunt mai multe. Sectorul financiar excelează la capitolul vânătorii de rentă economică, de însușire a avuției. Există două moduri de a te îmbogăți: prin creșterea în dimensiuni a plăcintei naționale sau prin încercarea de a obține o porție mai mare dintr-o plăcintă care deja există – situație în care dimensiunea plăcintei se poate reduce. Veniturile de la vârful sectorului financiar au legătură mai degrabă cu aceasta din urmă. Chiar dacă o parte din avuția celor din sectorul financiar se face pe seama altor oameni bogați, inclusiv mare parte din ceea ce se obține prin manipularea pieței, un procent însemnat provine din sifonarea banilor dinspre partea de jos a piramidei economice. Acesta este cazul miliardelor generate prin practici abuzive de administrare a cărților de credit și de creditare exploatatoare și discriminatoare. Dar tot atât de valabil este și în privința abuzurilor de putere de monopol în cazul cărțile de credit și de debit: comisioanele exagerate pe care ele le impun comercianților funcționează ca o taxă asupra fiecărei tranzacții – o taxă care burdușește conturile bancherilor, în loc să contribuie la bunăstarea societății; pe piețe competitive, comisioanele ajung, inevitabil, să fie transmise mai departe, sub forma unor prețuri mai mari pe care le plătesc oamenii obișnuiți.
Cel puțin înainte de criză, cei din sectorul financiar se lăudau că ei sunt motorul creșterii economice, că „spiritul lor inovator” dusese țara pe culmi ale performanței economice.
Adevărata măsură a performanței unei economii este dată de nivelul de bunăstare al familiei reprezentative, iar din acest punct de vedere s-a înregistrat o creștere zero în ultimul sfert de secol. Dar chiar dacă am folosi ca unitate de măsură PIB-ul, performanța a fost una anemică – mult mai proastă decât în deceniile dinainte de liberalizarea financiară și financializarea economiei –, și această creștere, atâta câtă a fost, nu prea poate fi pusă pe seama sectorului financiar. Dar, cu toate că e greu de demonstrat orice efect pozitiv asupra creșterii, e ușor de stabilit legătura dintre escrocheriile sectorului financiar și instabilitatea economiei, evidențiată cel mai pregnant prin criza din 2008.
Datele despre PIB și profituri ne spun o grămadă de lucruri despre cum a reușit sectorul financiar să ajute economia s-o ia pe căi greșite. În anii dinaintea crizei, sectorul financiar a absorbit o porțiune din ce în ce mai mare a economiei – 8 la sută din PIB, 40 la sută din totalul profiturilor corporatiste –, fără cine știe ce performanțe care să justifice această creștere. A existat, desigur, o bulă a creditării, dar în loc să conducă la niveluri mai ridicate ale investițiilor reale, care ar fi dus la salarii mai mari și la creștere durabilă, s-a dus spre speculație și prețuri mai mari pe piața imobiliară. Un preț mai mare pentru terenurile de pe Riviera franceză sau pentru apartamentele din Manhattan destinate miliardarilor nu se traduce printr-o economie mai productivă. Ceea ce ne ajută să explicăm de ce, în ciuda saltului uriaș înregistrat de raportul avuție/venit, salariul mediu a stagnat și rentabilitatea reală a capitalului nu a scăzut. (Una dintre legile elementare ale economiei – cea a randamentelor descrescătoare – spune că rentabilitatea capitalului ar fi trebuit să scadă și că salariile ar fi trebuit să crească. Progresele tehnologice ar fi întărit concluzia că salariul mediu trebuia să crească, chiar dacă unele salarii, pentru anumite tipuri de muncă, ar fi scăzut.)
Excesul de risc din sectorul financiar, combinat cu succesul în a diminua strictețea reglementării, a dus, într-un mod care era previzibil și fusese prevăzut, la cea mai gravă criză din ultimele trei sferturi de secol. Ca întotdeauna, săracii au cel mai mult de suferit din asemenea crize, fiindcă ei își pierd locurile de muncă și se confruntă cu un șomaj prelungit. În acest caz, efectele asupra americanilor de rând au fost deosebit de grave, dat fiind că peste 14 milioane de locuințe au fost executate silit între 2007 și 2013, și, dată fiind amploarea reducerilor de cheltuieli guvernamentale, inclusiv pentru educație. Politica monetară agresivă (așa-numita relaxare cantitativă) s-a concentrat mai mult pe restabilirea prețurilor la acțiuni, decât pe relansarea creditării către întreprinderile mici și mijlocii și, ca urmare, a fost mult mai eficientă în a reface avuția celor bogați, decât în a-i aduce beneficii americanului de rând sau a crea locuri de muncă pentru el. Iată de ce, în primii trei ani de așa-numită relansare, cam 95 la sută din creșterile de venit s-au dus la grupul de 1 la sută din vârf și de ce, la șase ani după izbucnirea crizei, avuția medie era cu 40 la sută sub nivelurile anterioare crizei.
Mai e încă un rol pe care sectorul financiar l-a jucat în crearea inegalității crescânde din America și din lume (și a slabei performanțe financiare): am remarcat mai devreme că inegalitatea supradimensionată din țara noastră este rezultatul politicilor aplicate de guvernanți. Sectorul financiar a presat pentru adoptarea unor politici de natură să sporească inegalitatea și a elaborat o ideologie care să le susțină. Bineînțeles, unii participanți la piețele financiare s-au constituit în adversari importanți ai acestui curent, fiindcă există mulți care îmbrățișează filosofia „interesului luminat”. Dar, în general vorbind, sectorul financiar a promovat insistent ideea că piețele lăsate libere au ca rezultate eficiența și stabilitatea și că, pe baza acestei ipoteze, guvernele ar trebui să liberalizeze și să privatizeze; totodată, a susținut că impozitarea progresivă trebuie să fie limitată, din cauza efectelor sale adverse asupra stimulentelor; și a pretins sus și tare că politica monetară trebuie să se concentreze pe inflație, nu pe crearea locurilor de muncă. Iar după ce toate aceste politici au adus după ele Marea Recesiune, concentrarea obstinată pe deficitele fiscale a dus la reduceri de cheltuieli publice care au lovit în cetățenii obișnuiți. Aceste politici, la rândul lor, au prelungit declinul economic.
Transparența
Părerea cvasigenerală este că economiile de piață funcționează cel mai bine în condiții de transparență – doar cu informații bune se poate face o alocare judicioasă a resurselor. Dar în timp ce piețele – și mai ales cele financiare – propovăduiesc, poate, transparența pentru alții, fac tot ce le stă în putință ca s-o limiteze în ceea ce le privește pe ele; la urma urmei, pe piețele transparente și competitive, profiturile sunt împinse spre zero. Întrebați orice om de afaceri: nu-i deloc amuzant să fii pe asemenea piețe. Trebuie să te zbați ca să supraviețuiești. Nu prea există potențial de urcat prețurile. Tocmai de aceea se face atâta tevatură pe seama secretelor comerciale și a confidențialității. Toate acestea sunt firești și bine înțelese. Dar statul se presupune că vine să încline balanța de cealaltă parte, pentru a contracara aceste tendințe și a sili piețele să aibă un comportament mai competitiv și mai transparent. Ceea ce nu se va întâmpla, însă, dacă guvernul a devenit prizonierul corporațiilor, și mai ales al piețelor financiare. În această privință m-am simțit eu însumi extrem de dezamăgit de ceea ce s-a întâmplat în timpul administrației Clinton. Cumva, te aștepți ca administrațiile de dreapta să facă așa ceva, dar nu și una care pretinde că „pune oamenii pe primul loc”. În „Neghiobi capitaliști”, eu explic cum au creat administrațiile Clinton și Bush niște stimulente care să „cosmetizeze cifrele”. Din păcate, administrația Obama n-a reușit să se folosească de criza din 2008 ca să impună mai multă transparență – permițând tranzacțiilor cu instrumente derivate netransparente de pe piața extrabursieră, care au creat un asemenea haos în timpul crizei, să continue să se desfășoare, chiar dacă cu unele restricții.
Rolul economistului
Pe lista cu cei care poartă vina, capitolul despre anatomia unei crime mai adaugă o categorie: cea a economiștilor – numeroșii economiști care au susținut că piețele se autoreglementează, care au furnizat așa-zisele fundamente intelectuale ale curentului în favoarea dereglementării, în ciuda îndelungatei istorii de eșecuri ale piețelor financiare nregelementate și insuficient reglementate și în ciuda progreselor importante pe care teoria economică le făcuse în a demonstra de ce piețele financiare trebuie să fie și au nevoie să fie reglementate. Aceste progrese s-au concentrat pe importanța imperfecțiunilor informației și a imperfecțiunilor concurenței – importante în toate sectoarele economiei, dar mai ales în sistemul financiar. Mai mult decât atât, atunci când o firmă oarcare dă faliment, există consecințe pentru proprietarii ei și pentru familiile lor, dar, de regulă, nu pentru întreaga economie. După cum au spus liderii noștri politici și băncile însele, nu putem îngădui ca vreuna din marile bănci să dea faliment. Dar dacă așa stau lucrurile, atunci ele trebuie să fie reglementate. Căci, dacă sunt prea mari ca să le lăsăm să cadă, iar ele știu acest lucru, asumarea unor riscuri excesive este un pariu unilateral: dacă riscul aduce câștigul scontat, băncile pot să-l păstreze; dacă nu, pierderea o plătește contribuabilul.
Legea Dodd-Frank, de reformare a sectorului financiar, nu a făcut nimic în sensul rezolvării problemei firmelor prea mari pentru a fi lăsate să cadă. Într-adevăr, modul în care noi am abordat criza n-a făcut decât s-o agraveze: am încurajat băncile să fuzioneze, ba în unele cazuri chiar le-am forțat, astfel încât concentrarea de putere asupra pieței este încă și mai mare decât era înainte de criză. Această concentrare a puterii de piață mai are încă o consecință: duce la o concentrare a puterii politice, atât de evidentă în lupta continuă pentru adoptarea unor reglementări bancare eficace. Un domeniu în care s-au făcut progrese prin legea Dodd-Frank a fost limitarea posibilității ca instituțiile financiare cu asigurare federală să subscrie instrumente derivate – acele produse riscante care au dus la colapsul AIG și la cea mai costisitoare operațiune de salvare financiară din toată istoria omenirii. Deși părerile sunt împărțite în privința categoriei din care fac parte aceste produse financiare – instrumente pentru pariuri bursiere sau pentru asigurare –, nu există nicio justificare pentru ca ele să fie furnizate de instituții emitente de împrumuturi, și mai ales de cele care beneficiază de garanția statului. Dar Congresul, cu formulări redactate de însăși Citibank, a respins până și această prevedere, în 2014, fără măcar o singură audiere parlamentară!
Influentul documentar Inside Job a pus în lumină ceea ce se prea poate să se fi petrecut în sânul branșei care se ocupă de știința economiei. Economiștii sunt deprinși să spună că stimulentele contează – într-adevăr, acesta este cam singurul lucru asupra căruia economiștii par să cadă de acord. Sectorul financiar îi răsplătește din belșug pe cei care nu-l contrazic: contracte bănoase de consultanță, burse de cercetare și altele asemenea. Documentarul ridică o întrebare: nu cumva acest lucru a influențat opiniile unor economiști?
Din volumul cu același titlu, în curs de apariție la Editura Publica