Întîia preocupare a lui Livius Ciocârlie, în Cartea cu fleacuri, este să-și construiască, să-și facă personajul: el însuși. Savantul distrat din atîtea comedii intră aici în halatul și în papucii scriitorului aiurit, depășit de complexitatea tehnicităților gospodărești.
Peste domiciliul bucureștean, ales în urmă cu opt ani, stăpînește și veghează binecuvîntata T, “doamna T” cum o răsfață intertextual soțul ei extrem de mulțumit cu un rol de figurant casnic. Cîteodată, el se precipită în direcția contrară de a pune mîna, a căra sau a (horribile dictu!) repara ceva; însă cum rezultatul acestor admirabile eforturi nu este cel așteptat, lamentabilul gospodar se vede însoțit, cu grijă, pînă la ușa propriului birou și izolat acolo, să facă ce-o vrea, în timp ce restul casei răsună de bocăniturile profesioniste ale meșterilor.
Dincolo de turnura comic-bulevardieră a rolului, adevărul e că Livius Ciocârlie, ca orice scriitor autentic, se simte cel mai bine în “mîzga” și în lîncezeala solitudinii. În afara camerei de lucru, pîndesc tot felul de pericole. Aparte de zgomotele greu clasificabile, se văd siluete contorsioniste de instalatori ocupîndu-i casa. Iar în spațiul numit public, la un ghișeu caragialian de instituție românească, la o ceremonie de high-life cultural, la o lansare de carte sau la premiile Uniunii Scriitorilor, variabilele îi par terifiante. Antieroul lui Livius Ciocârlie se apără de ele prin zăpăceală, prin comiterea preventivă de gafe neintenționate, prin atenție direcționată în cu totul altă parte și, cînd nu mai are nici un mijloc la îndemînă, prin surzenie. Neauzind decît intermitent, Ciocârlie își joacă totuși perfect rolul social, amuzîndu-se și amuzîndu-ne cu el: “Dacă te privesc cu atenție cînd îmi vorbești, dacă dau din cap în semn că aprob, înseamnă că nu te aud.” (p. 217). Comèdia e dusă mai departe, în afara țării, în putredul Occident și exploatată destul de pragmatic: “Totuși, mă duc la Lourmarin unde chiar că n-am nici o treabă decît să le spun mesenilor, în seri abia luminate, că nu-i aud, însă în felul ăsta ajunge T să stea patru zile la Paris. Dintr-un singur motiv, nu-mi pare rău. Am cunoscut pe fata lui Camus și pe Robert Gallimard.” (p. 111). Iată cum simpatica zăpăceală a ambalat un mic profit: dar nu acesta va constitui miza reală a excursiei și a evocării ei. Întîlnirea fetei lui Camus rămîne ca importantă din tot acest episod; și e importantă nu din snobismul unei “relații”, ci prin faptul că autorul nostru află de la sursă ceva profund neliniștitor. Camus, astăzi, nu prea se vinde; și se editează greu.
Modul de a proceda al diaristului se vede acum mai bine. Ridicolul protagonistului “exterior” a fost un cîrlig de captare a simpatiei cititorului, mai mereu dispus, acesta, să rîdă pe seama altora. Livius Ciocârlie înviorează comic un personaj, altfel, destul de apatic, un om slab și letargic, “neterminat” și totodată “expirat”, un “inadaptat molîu” (rîsete, din nou) cu visul rentei și pasiunea pensiei; un ins – încep să apară complicații culturale – de o resemnare, renunțare și oboseală amintind de epoca Biedermeier; un eu regăsit integralmente într-un fragment cioranian: “transparent mie însumi, cu multă apă în sînge, spectator al inerției mele, căzut în autoironie facilă și sterilă, contemplativ din comoditate, de o indiferență spectaculară, făcîndu-mi plăcere să nu intervin în sensul lumii, mulțumindu-mă cu puțin, mîndru de a nu fi nimic.” (p. 159). Iată cum comicul bulevardier a dispărut, lăsînd în loc o filozofie existențială. Și inexistența unui plan metafizic.
Se poate spune că abia de pe această treaptă începe Cartea cu fleacuri – care este comică numai din necesități compoziționale, de un umor mai curînd negru și de o gravitate a problemelor puse ce ia o mască de ușurătate. Mai ales în a doua jumătate a acestui uimitor jurnal, autorul va ieși tot mai frecvent (și mai expus, mai vulnerabil) din rolul atît de bine jucat, pentru a privi realitatea în față și a ne-o livra crudă. În două fragmente aflate la distanță, gesticulațiile scriitoricești sînt încă prezente, ca să poată fi comparate cu dramele reale: “În tramvai, o bătrînă oarbă și un bărbat infirm, tîrînd după ei un pat pliant și o sacoșă cu resturi de mîncare. Iată de ce, oricît de dezirabil, succesul meu literar nu e chiar lucrul cel mai important de pe pămînt.” (p. 243); “Tatăl a murit în accidentul de la Petrila, mama e bolnavă de cancer, fata ar trebui operată, dar e prea scump. Eu mă pregătesc să-mi lansez cartea la tîrg.” (p. 249). Un alt fragment, însă, îl face să tacă de tot pe acest autor autoproiectat și exhibat, care nu mai trebuie să rețină, cu mișcările lui previzibile de pe scenă, privirea grea și pătrunzătoare a scriitorului. A scriitorului pur și simplu, fără vanitatea autorlîcului: “În casa de peste drum a locuit o femeie cu un băiat handicapat. Femeia a murit, băiatul a fost dus. El vine cîteodată, seara, și plînge la gard, să-l lase să intre la mama lui.” (p. 209). Autorul nostru nu mai pare deloc surd. Iar cititorii lui atît de amuzați de prestidigitațiile anterioare au rămas muți.
Spre deosebire de un Marin Preda sau, în critică, un Lucian Raicu luînd totul în serios și respirînd bine numai în aerul greu al problemelor ultime, Livius Ciocârlie preferă atacului frontal al marilor teme strategii sofisticate ale medierii și filtrării. Din acest punct de vedere poate fi apropiat de Radu Cosașu, deși scriptural diferă sensibil. Compoziția amîndurora e foarte atent lucrată; și contrapunctică. Alternarea rapidă a vocilor, a perspectivelor (la Cosașu) și fărîmițarea procesată în structura mozaicată a jurnalului (la Ciocârlie) plimbă cititorul pe o claviatură mîngîiată de degete experte, ce ating clapele ușor, ca în treacăt. Autorul dă o sugestie și trece imediat la alt subiect, unul pe care îl vom parcurge în timp ce sugestia anterioară lucrează încă în receptorul ei. Diaristul citește și recitește, scrie și transcrie, revine, corectează, face adăugiri de care apoi se arată nemulțumit – sau nu; și completări care ar fi putut să lipsească, ori, dimpotrivă, par la momentul respectiv necesare. Nimic nu este fixat și rigidizat; jurnalul curge, dar poate fi și întrerupt; textul se mai blochează, dar autorul îl va relua. “Letargicul” sare de la una la alta cu o vivacitate neobișnuită, făcînd digresiuni și schimbînd, adică variind, registrele. Unde alții văd un întreg, el vede “numai grămezi”. Percepția lui “fragmentează și particularizează mărunt”, iar capul din dotare, aparținînd unui strălucit intelectual român, dar prezentat cu aceeași falsă modestie auctorială, “nu produce idei despre «lume și viață». Nu face decît să reacționeze la ale altora, cînd îl izbesc. Unghiul lui de lovire este îngust, cel de împrăștiere vast.” (p. 201).
Zăpăceala de efect comic a personajului scos din lumea lui începe să se lege cu împrăștierea bine calculată a scriitorului, cu deplasarea acestuia în toate direcțiile deodată: în sus și în jos, în lecturi variate și în scene de viață cotidiană, în discuții prozaice cu T și în vise luxuriante, în insomnii ce reproiectează trecutul și în analize medicale ce anunță viitorul, în meditații tulburătoare asupra oamenilor și lucrurilor, asupra bolii, a suferinței, a morții, dar și în exerciții impuse de scepticism. Acest “postmodernist cu suflet de modern” este, pe de o parte, autor plus personaj, cu diferențele specifice, iar pe de alta, om social și om care scrie. Din nou, “specializări”, comportamente și trăsături diferite: “Seriozitate, respect de sine, responsabilitate, toate astea îl privesc pe omul social. Omul care scrie trebuie să fie liber, iresponsabil, inform. Să nu fie structurat.” (p. 104)
Nu e dificil să observi toate aceste ipostaze ori variațiile și contaminațiile lor. Mult mai complicat a fost pentru Livius Ciocârlie să găsească tonalitatea dominantă și nuanța potrivită pentru fiecare situație, pentru o subdiviziune sau alta a “fleacurilor” sale. E nevoie, într-adevăr, de “dezordine și descompunere” ca să scrii ceva bun; dar nu strică nici puțină autoironie (de obicei, în deficit la scriitorii noștri) care să chestioneze la modul simpatic teoria descompunerii generatoare și a informului creator: “E așa o dezordine în cameră și în capul meu, încît, după propria mea teorie, ar trebui să produc o capodoperă neîntîrziat.” (p. 152). Autorul se diminuează constant, cu o adevărată artă în a-și administra corecții – și această strategie a reducției îl face mult mai credibil în contextele de critică aplicată și obiecție morală. Emfaza lipsește cu desăvîrșire din Cartea cu fleacuri, poza marțială și tonul bombastic fiind din alt film decît acesta. Astfel că “transparentul” Livius Ciocârlie se aplică și se lipește pe un autor, pe o carte, un stil, o problemă, pe episoadele trăite, pe mentalitățile românești sau occidentale dezvăluite de aceste episoade – cu o excepțională adecvare la obiectul observației și reflecției sale. Mărturisesc că am citit cu o atenție concentrată cartea de față, ambiționat, de la un punct încolo, să-l prind cu o notă falsă pe “împrăștiatul” autor; să-l văd făcînd o afirmație (o negație) fără acoperire; să-l aud susținînd o inepție (baremi una!). N-a fost chip. De data aceasta, chiar nu s-a putut.
Unghiile mamei: “Mama se îmbrăca și se machia discret. Își dădea unghiile cu lac transparent, fără să le coloreze. I le văd pînă pe la zece ani. Pe urmă, tot îngrijite, fără lac. Într-un tîrziu, degetele îi sînt bandajate fiindcă a făcut o eczemă de atîtea vase spălate cu apă rece, în bucătăria rece. Sîntem în anii cincizeci.” (p. 82).
Brațele lui T: “Avea brațe frumoase, îți făcea plăcere să le vezi. Acum, s-au subțiat, venele, albastre, au ieșit în relief. Le privesc cu dragoste. Dorința a trecut, iubirea a rămas.” (p. 167).
Un rînd: “N-ar trebui să ne trăim viața ca pe ceva de la sine înțeles.” (p. 103).
Două versuri comentate: “Grigore Alexandrescu: «Lumea mă crede vesel, dar astă veselie/ Nu spune-a mea gîndire, nu m-arată cum sînt». Sînt vesel cînd sînt vesel, sînt altfel cînd sînt altfel. Nu există un cum sînt.” (p. 253).
“A te răsfăța, scuturat de neliniște”: Livius Ciocârlie, în toate paginile acestui antologic jurnal-insectar.
*) Livius Ciocârlie, Cartea cu fleacuri, Editura Paralela 45, Pitești, 2010, 256 p.
DANIEL CRISTEA-ENACHE (n. 19 februarie 1974) este conferențiar universitar la Facultatea de Litere, Universitatea București și consilier editorial la Editura Polirom. A ținut cronica literară în Adevărul literar și artistic (1997-2005), apoi în Romånia literară (2005-2009). Colaborări la Cultura, Suplimentul de cultură, Idei în dialog, Bucureștiul cultural,Caiete critice, precum și la ziarele Evenimentul zilei și Adevărul. Are o rubrică la Radio Romånia Cultural și una pe portalul LiterNet. Din 2005 este doctor în Filologie (summa cum laude) al Universității București, cu o teză despre Ion D. Sîrbu. Volume publicate: Concert de deschidere (Premiul de Debut al Romåniei literare, Premiul pentru Debut al Uniunii Scriitorilor din Romånia și Premiul “Titu Maiorescu” al Academiei Romåne); Ileana Mălăncioiu, Recursul la memorie. Convorbiri cu Daniel Cristea-Enache; Sertarul Scriitorului Romån. Dialoguri pe hårtie; București Far West. Secvențe de literatură romånă; Un om din Est (Premiul pentru Critică și Istorie Literară al Asociației Scriitorilor București); Convorbiri cu Octavian Paler; Timpuri noi. Secvențe de literatură romånă.