Petre Barbu s-a născut pe 20 iulie 1962. Este senior-editor Forbes România. A debutat editorial cu volumul de nuvele Tricoul portocaliu fără număr de concurs, Editura Cartea Românească, 1993. A publicat romanele: Dumnezeu binecuvântează America, Editura Nemira, 1995; Ultima tresărire a submarinului legionar, Editura Nemira, 1998; Blazare, Editura Polirom, 2005 și volumul Teatru, Editura Unitext, 2003.
În 1997, piesa de teatru Dumnezeu binecuvântează America, adaptarea pentru dramaturgie a romanului cu același nume, a câștigat Premiul I la concursul „Camil Petrescu”, organizat de Ministerul Culturii.
În 2002, a obținut premiul de dramaturgie „Cea mai bună piesă a anului” – UNITER pentru piesa Tatăl nostru care ești în supermarket. Alte două piese i-au fost nominalizate la concursul UNITER: La stânga tatălui (1998) și Duelistul (2000).
În anul 2012, publică la Editura Cartea Românească volumul de nuvele Până la capătul liniei, iar în 2013, volumul de interviuri Primul an de publicitate, Editura Tandem Media.
„Ceea ce îl recomandă în mod special pe acest prozator – cehovian prin capacitatea de a construi, în puține cuvinte, destine întregi – este excepționala sa putere de a descifra, în aparenta discontinuitate a banalității cotidiene, coerența dramatică a vieții și a morții.” – Carmen Mușat
Suntem pregătiți să trăim suferințele și moartea oamenilor pe care îi iubim? Cum ne poate schimba moartea acestora? Își găsesc vreun rost regretele pentru pierderea ființelor iubite?
Probabil că moartea celor pe care îi iubim ne împinge să trăim cu mai mare pasiune și să iubim. Pentru a umple golul celor dispăruți.
Leonid Damian, un bărbat la 50 de ani, pleacă spre orașul natal ca să-și îngroape sora mai mică, doborâtă de cancer. Mama și tatăl său au murit de aceeași cumplită boală.
În cele trei zile cât durează pregătirile pentru înmormântare, Leonid Damian nu va ajunge niciodată la căpătâiul surorii sale. Timp de trei zile, el va rătăci prin oraș, speriat de moartea care i-a răpus sora, dezorientat, copleșit, încărcat de regrete și hăituit de amintiri.
Această rătăcire este pretextul pentru a parcurge eșecul existențial al unei familii legate nu prin iubire, ci prin suferința cancerului, dar și eșecul unei societăți românești clădite pe minciună, interese meschine și corupție. O societate bolnavă, cu oameni mutilați sufletește.
Marea petrecere este un roman de dragoste. Un roman în care moartea este un bun sfătuitor pentru a învăța să trăiești în iubire.
*
* *
M-am rătăcit atât de mult în trecut… Nu poate să fie coșciugul tău, te-am îngropat în urmă cu 14 ani, ce bazaconie mi-a trecut prin minte, băi, tată! O lumină albă și subțire ca o sabie taie bezna. Recunosc un automat de cafea, așezat la perete, în locul acelui calorifer pe care l-ai demontat în ’91 sau ’92. Ce naiba caută un automat în blocul nostru? Tu n-ai apucat nici automatele de cafea care au invadat, în ultimii ani, spitalele, stațiile de metrou, gările și magazinele, dar bănuiești despre ce fel de aparat este vorba. Automatul e înalt cât frigiderul Fram, pe care l-ai cumpărat la o lună după ce s-a născut Olga. Din spatele dulapului cu butoane, ca să-l numesc pe înțelesul tău, lumina unei lanterne îmi fixează fața, orbindu-mă, apoi îl țintește pe Pufy.
– Ce mănâncă ursul polar? se interesează o voce fermă.
– Pește și foci.
– Bine, Leonid!
– Am avut ocazia să vă cunosc? întreb cu o politețe caraghioasă umbra care îmi luminează pantofii.
– Blocul nostru o să dispară! Pământul o să-l înghită până la ultimul etaj. Nu va fi sfârșitul lumii, dar va fi haos. Și haosul o să ne chinuiască pe toți, Leonid!
Lumina lanternei se ridică vioaie și se oprește pe o față galbenă, cu obrajii supți și brăzdați de riduri. Fruntea îi este acoperită până la sprâncene de o căciulă din blană de iepure, iar gâtul e legat cu un fular verde, din lână, așa cum ai avut și tu, tată. Recunosc nasul ascuțit, tăiat cu foarfeca, apoi ochii mici, iscoditori, dar apăsați de cearcăne negre. Cândva, puteam să spun culoarea ochilor! Și nasul și ochii îi mai văzusem, dar nu-mi amintesc cine este acest boșorog înfășurat într-o haină din piele neagră, lungă până la genunchi și strânsă de un cordon din pânză, probabil luat de la un capot. Omul își clatină capul dezamăgit.
– Domnule Poșircaru, o săptămână are șapte zile! răspund cu bucurie ca să-i dovedesc că nu l-am uitat.
– Bine, Leonid!
Apariția bătrânul Poșircaru, chircit ca o pasăre de noapte lângă automatul de cafea, îmi alungă frica. Nu mai sunt singur. Poșircaru ridică lanterna din nou pe fața mea, orbindu-mă, apoi o mută pe fața lui scofâlcită și o lăsă acolo, fără să clipească. Poftim, uită-te la mine, Leonid, eu sunt, Poșircaru, vecinul vostru de la etajul cinci! Poșircaru și mai cum? Nu cumva vecinul de la șase? Sau șapte? Îmi amintesc că în toamna lui ’67, după ce camionul cu mobila noastră a oprit în fața blocului și voi vă chinuiați să băgați divanul în apartament, domnul Poșircaru m-a întrebat pe trepte: „Câte zile are o săptămână?”. Și eu am fugit repede în bloc, după voi, nu știam zilele săptămânii, aveam șase ani, nu intrasem încă la școală. Am fugit speriat de acest om cu nasul ascuțit ca ciocul unei berze și cu ochi galbeni. Asta e culoarea, galben-verzui, ochi buni de speriat copiii! Poșircaru și nevastă-sa, proaspăt căsătoriți, se mutaseră cu o lună înaintea voastră. Amândoi erau contabili, el la o cooperativă meșteșugărească, ea la fabrica de confecții. Dar tu nu l-ai înghițit niciodată pe domnul Poșircaru. Pentru că el pleca la serviciu la ora șapte și jumătate, iar tu la acea oră turnai betoane în cofrajele blocurilor. Pentru că el purta cămăși deschise la culoare, cu mâneci scurte, cu noduri mici la cravată și pantaloni din stofă, iar tu plecai în salopetă, era vară, nu aveai chef să te mai schimbi în barăci. Pentru că el se ducea cu autobuzul la birou, iar tu mergeai pe jos până la șantier. Pentru că el purta pantofi lustruiți, iar tu niște sandale pe care ți le schimbai cu cizmele de cauciuc. Pentru că el era bărbierit, chiar și duminica dimineața, când se ducea cu nevastă-sa la piață (sau la biserică), să mă pici cu ceară dacă știu cum o chema pe nevastă-sa!, iar tu umblai bărbos cu săptămânile. Pentru că el avea o servietă din piele adevărată, iar tu aveai o geantă din vinilin în care mama îți punea sufertașul cu mâncare și o pâine înfășurată în ziar. Pentru că el era mai tânăr decât tine cu opt sau nouă ani, iar tu aveai deja început de burtă și chelie. Pentru că el nu a fost văzut beat niciodată, în timp ce tu te-ai matolit de multe ori, pe banii tovarășilor tăi din șantier. Pentru că el nu stătea la discuții cu vecinii, la lift sau pe casa scării, deși îi saluta politicos, în timp ce tu trăncăneai cu tovarășii tăi din bloc: frezori, strungari, ceferiști, despre muncă și despre îndeplinirea planului, băga-mi-aș pula în planurile voastre cincinale! Pentru că el avea liceul economic, iar tu de abia te apucaseși de școala de maiștri. Pentru că el era născut la oraș, iar tu erai venit de la țară. Pentru că Poșircaru era intelectual, iar tu, Damian, erai muncitorul. Așa am învățat la școală, băi, tată, despre clasele sociale din societatea noastră socialistă: muncitorimea, țărănimea și intelectualitatea. Toți muncitorii, țăranii și intelectualii muncesc înfrățiți sub conducerea partidului comunist. Și între ei nu există nicio „contradicție ideologică”.
Domnul Poșircaru era singurul intelectual din blocul tău de proletari. Dar tu n-ai vrut niciodată să te „înfrățești” cu domnul Poșircaru. Evident, tu ascundeai multe contradicții, cea mai importantă fiind disprețul. Un dispreț vecin cu ura, nu cu „lupta de clasă” despre care am învățat la școală, ci cu „ura de clasă”! Și mai e ceva: el niciodată nu și-a bătut nevasta sau cel puțin nu l-a auzit cineva bătând-o și aruncând-o din casă. De câteva ori, când erai în toane mai bune, vorbeai cu mama despre Poșircari și eu trăgeam cu urechea. Tu: Poșircaru are o leafă mai mică de 2.000 de lei, dar sigur fură cooperativa, pentru că e contabil și știe cum să fure. (Tu câștigai vreo 4.000 de lei pe lună, leafă mare!) Mama: așa se explică de unde au ăștia bani pentru hainele lor care nu se găsesc în magazine! Tu: n-au copii, pentru că el este impotent. Mama: poate că nevastă-sa e stearpă. Tu: este un pârlit de conțopist. Mama: nevastă-sa are mașină de spălat, de aceea se ține cu nasul pe sus. Tu: are un nas de papagal! și râdeai cu poftă. Mama: se țin de mână ca să arate lumii că sunt îndrăgostiți. Tu: să fie dus pe șantiere, să cunoască ce înseamnă munca! Ce fel de nume e Poșircaru? Auzi, Poșircaru, cu numele ăsta trebuia să se facă ospătar și să vândă rachiu! Mama: nevastă-sa se dă „mare doamnă”, asta pentru că e o slăbănoagă, pe care o trântește vântul la pământ. Suferea și mama pentru că rămăsese casnică, având grijă de noi, copiii, singura realizare a vieții ei. Totuși, cred că mama l-a admirat pe ascuns pe domnul Poșircaru, n-a spus la nimeni, nici măcar Olgăi. Îmi plăcea de domnul Poșircaru, băi, tată! El se întorcea de la serviciu pe la ora patru după-amiază, cu pași măsurați, cu privirea topită în asfaltul încins și, când mă vedea pe scări, ochii săi de la rădăcina ciocului de barză se luminau. Îmi răspundea la salut, apoi îmi punea câte o întrebare: „Câți metri are un hectar?”, „Câte continente are Pământul?” ori „Care este capitala Paraguayului?”. Uneori știam să răspund, alteori ridicam din umeri, rușinat. Nu-mi spunea răspunsul corect. Dar de fiecare dată mă lăuda: „Bine, Leonid!” și mă mângâia pe creștet. Trecea mai departe, lăsând în urmă un parfum de săpun, în niciun caz Cheia, pe care-l foloseai tu. Îmi plăcea să răspund la întrebările domnului nostru intelectual. A fost o vreme, cred că prin clasa a VIII-a, în care începusem să prind curaj și abia așteptam să-l întâlnesc pe domnul Poșircaru și să simt mângâierea sa parfumată pe creștet: „Bine, Leonid!”. Tu apăreai târziu, pe la opt sau nouă seara, cu bluza de salopetă descheiată, cu părul năclăit, îmi aruncai o privire de lighioană înfometată, mă-ta e acasă?, eu dădeam din cap, da, e acasă, și urcai câte două-trei treptele de la intrarea blocului. O vreme, mi-a plăcut și de tine, băi, tată! Așa, bărbos și cu pieptul dezgolit și ars de soare, arătai ca un gladiator, nu neapărat ca Spartacus, despre care învățasem la școală, ci ca un gladiator victorios. Erai modelul meu de bărbat. Dar imaginea asta mi-a pierit repede, pentru că tu puțeai ca un porc, iar gladiatorii n-au fost niciodată liberi, chiar dacă unii au reușit să iasă cu fruntea sus din arenă.
Din volumul în pregătire la Editura Cartea românească