A ieșit din restaurant și pornit pe jos pe bulevardul Nicolae Bălcescu, spre stația de metrou Universității, cu gândul să ajungă la Gara de Nord, să-și ia Fiatul din parcare și să să întoarcă în Galați. Socru’ său îi împrumutase mașina. Dar n-a ajuns nici măcar în dreptul cinematografului Patria și s-a întors. Îi venise o idee. Thomas îl aștepta la aceeași masă, cu mapa care ascundea contractul său de angajare. A comandat cafea și i-a spus: „If we are happy, you will be happy”. Iulian a deschis contractul și a citit salariul său anual, scris cu stiloul: 40.000 de dolari. S-a uitat și la banii pe care Grey trebuia să-i vireze în capitalul social, cifra nu era modificată: 30.000 de dolari. Iulian și-a scos stiloul chinezesc din buzunarul de la piept al hainei și a semnat ambele exemplare. A semnat și Thomas, care a introdus cu grijă ambele exemplare în geanta sa de piele, explicându-i că unul îl va primi când va ajunge sediul Grey de la Frankfurt. I-a dat și cartea sa de vizită și i-a spus să-l sune când va înființa firma Grey România. Apoi, îl vor suna ei.
Proaspătul director Grey România s-a întors acasă. Nevastă-sa l-a descurajat: o să te faci de râs! „Mi-am făcut abonament la Biblioteca Americană”, a mințit-o convingător și trist. Și-ar fi dorit să fie întâmpinat ca un erou, am o leafă de 40.000 de dolari pe an la o multinațională, ditamai multinaționala!, vom vedea marile orașe ale publicității mondiale, Pisi!, mă piș pe tabla lu’ taică-tu, Pisi!, we will happy!, ar fi vrut să-i spună soției, dar a lăsat-o să bată câmpii, habar n-ai de advertising, Iuliane!
A doua zi, a demarat procedura de înființare a firmei Grey România, care a durat doar zece zile, pentru că a dat o șpagă acolo unde trebuia. Când a obținut decizia judecătorească, l-a sunat pe Thomas. Neamțul i-a ordonat să-i trimită actul de înființare prin fax și contul bancar al firmei Grey România. Tonul poruncitor i-a amintit de cel al cehoaicei Josefa. Thomas i-a mai ordonat ca peste două săptămâni, la ora opt dimineața, să fie prezent la sediul Grey GmbH din Frankfurt pentru a primi contractul său de muncă și pentru a cunoaște planurile de lansare a brandurilor Procter&Gamble în România. Iulian s-a executat: a trimis faxul cu actele și contul bancar al nou-înființatei agenții de publicitate Grey România. Peste zece zile, cum scria în contract, i-au intrat în cont 30.000 de dolari americani. Dar n-a luat avionul spre Frankfurt. Nici nu-i trecuse prin minte așa ceva. A virat banii în alt cont, a depus la Judecătorie o cerere de dizolvare a firmei Grey România, l-a convins pe socru’ său să-și schimbe peste noapte numărul de telefon, a închiriat un apartament cu două camere în blocul din capătul Falezei Dunării, și-a tras aici o linie de telefon, un pat, o masă (pe care a așezat telefonul), un frigider și a înființat, tot în zece zile, firma Algorithm. Acest nume i-a venit în minte, în dimineața în care a depus actele la Registrul Comerțului. I-a plăcut numele: Algorithm!
Iulian nu s-a simțit nici mândru și nici vinovat pentru că trăsese o țeapă de 30.000 de dolari multinaționalei Grey. Merita acești bani. În numele poporului român! Să știe toți străinii care vin să facă afaceri în România: trebuie să plătească, nu neapărat impozite statului român, ci trebuie să plătească un tribut românilor! Iulian era român. Nu avea chef să se angajeze la un alt stăpân, cu venituri de 150 de milioane de dolari și să se supună ordinelor și indicațiilor unui papițoi cu mânuțe de păpușă. Nu mai era dispus să-și vândă fidelitatea, energia și atașamentul. Gata cu adeziunile, cu jurăminte de loialitate pentru cauza partidului sau pentru valorile multinaționalelor! Dezertase înainte de a se înrola. Înțelesese de ce fusese împușcat Ceaușescu la Târgoviște: pentru ca străinii să-și vândă fără restricții produsele pe piața noastră, să facă profituri, să cucerească România și să înrobească poporul român! Iulian era un om liber, o să muncească și o să se lupte cu străinii, va ajunge lider, va fi cel mai bun, cel mai puternic, o să le-o tragă occidentalilor aici, pe terenul său, în țara sa! Prost și dobitoc să fii să nu tragi o țeapă unei multinaționale. Cât face 30.000 de dolari pentru o corporație? Un rahat! Ce putea să-i facă Grey? Să-i ia boii de la bicicletă! Să-l dea în judecată, dar judecătorii erau români de-ai lui, îi avea la mână. Justiția română este a românilor! În plus, multinaționalele nici n-aveau timp să-și pună avocații să se bată în procese cu astfel de țepari ca Iulian, pentru că aveau treburi mult mai importante în România: să lanseze Ariel, Camay și toate brandurile lor de rahat! Dacă vrem să construim ceva în țara asta, dragă Pisi!, atunci noi, românii, trebuie să muncim, să arătăm că noi suntem stăpânii României, nu străinii ascunși sub firmamentul multinaționalelor care vor să ne jefuiască!, i-a explicat nevesti-sii. Mi-am dat demisia de la Grey, Pisi! Ea l-a întrebat panicată ce-o să facă. Afaceri, Pisi! Afaceri, dar nu cu tablă din combinat! Nu i-a pomenit de cei 30.000 de dolari.
A închiriat cinematograful Doina din Țiglina III, care difuza pe atunci filme americane obosite, și a deschis o sală de bingo. A dat șpăgi grase directorilor de la Regia de Distribuție a Filmelor care deținea cinematograful. A vândut bilete la intrare și a strigat la microfon numerele ieșite la bingo: la prânz, pentru pensionari, după-amiaza, pentru muncitorii din combinat, și noaptea, într-un program de striptease ținut de trei parașute care pretindeau că sunt balerine. În trei săptămâni, a apucat să doarmă vreo șapte nopți. Era turtit. Dar a scos un profit de 470%, pentru că nu exista atunci o lege a jocurilor de noroc și nicio suprataxă specială. Dimineața, ieșea precaut din cinematograful Doina, cu un sac de plastic plin cu bani, se arunca în taxi, pe bancheta din spate, și se oprea direct la Banca Comercială. N-a rezistat în rolul de „one man show”. Ședințele de partid nu semănau deloc cu reuniunile de bingo. La partid nu se putea face show. A fost penibil în rolul de animator al partidelor de bingo, dar ce mai conta de vreme ce câștiga un sac de bani într-o zi! Până la urmă, Iulian a angajat doi actori de la Teatrul Dramatic, care i-au ținut programul artistic cu bancuri și cântece. A angajat și o formație de instrumentiști de la Teatrul Muzical, și pe ăștia i-a umplut de bani. A lipit cu mâinile sale afișe „Bingo Algorithm” prin tot orașul. Mușteriii au luat cu asalt cinematograful Doina, căruia i-a dat jos vechea panoplie și a montat la intrare un rooftop de doi metri, strălucitor: BINGO ALGORITHM. A crescut premiile, dar a ridicat și prețul biletelor. A amenajat în hol un bar cu băuturi răcoritoare și gustări, după-amiaza, iar seara a dat drumul la consumul de bere și lichioruri. A dat șpăgi mai mari directorilor de la Regia de Distribuție a Filmelor, inspectorilor de la Garda Financiară, să-l lase în pace, și polițiștilor, să-l păzească de hoți, derbedei și scandaluri. A cumpărat publicitate pentru „Bingo Algorithm” în ziarul local, pentru un an de zile, un fel de mită către ziariști, să nu scrie de rău. Cu șpăgile și-a câștigat liniștea. Cererea de bingo creștea în fiecare săptămână. „Trebuie să lucrez în rețea, cum lucrează Grey în 109 țări!”, s-a luminat Iulian. Rețeaua înseamnă extindere, cotă de piață și putere! De aceea socru’ său lucra cu foștii săi colegi din combinat și din aparatul de partid al județului, pentru că formau o rețea, care îi făcea imbatabili în comerțul cu tablă. „Rețeaua mea!”, a decis Iulian.
A obținut două spații comerciale de la Primărie (cu șpagă): o alimentară dezafectată și un fost magazin de mobilă. Dar marea lovitură a dat-o (tot cu șpagă) cu închirierea pe termen nelimitat a Casei de Cultură CFR, o sală cu 600 de locuri! Rețeaua „Bingo Algorithm” necesita investiții. A investit fără să se uite la bani. Rețeaua mai trebuia securizată și protejată. Atunci, l-a sunat pe tata. Iulian a avut tupeul să-i propună să fie paznic la sala „Bingo Algorithm CFR”, în șapte schimburi pe săptămână de câte 10 ore. Nu păzea singur, ci cu oamenii săi de pe șantier, pentru că oricum nu mai aveau de muncă, construcțiile fuseseră abandonate, nu mai erau bani pentru blocurile de locuințe. „Hai, nea Dumitre, că te fac om!” Și tata a acceptat. Dobitocul! Și ceilalți colegi au acceptat, oameni trecuți de prima tinerețe, dar în putere, energici, cu inițiativă, buni gospodari, paroliști, bețivi, dar cu simțul răspunderii. Clasa muncitoare, ce dracu’!, Iulian îi educase în spiritul cuvântărilor tovarășului Nicolae Ceaușescu. Acum, Iulian Bolozan era stăpânul. Dar nu se comporta ca un stăpân. La fel ca înainte, la Uzina Mecanică, înțelegea problemele fiecărui angajat, îi ajuta cu bani și sfaturi, dar era nemilos cu leneșii, lichelele și țeparii. Îi dădea afară fără să clipescă. Nu avea timp de negocieri sau de scuze. Acești figuranți, angajați pe salarii de mizerie, asigurau paza și protecția celor patru săli de Bingo din rețeaua Algoritm. Și nu numai atât: cumpărau și cărau materialele, reparau scaunele, mesele, parchetul și robineții de la W.C.-uri, văruiau pereții și vopseau ușile, refăceau instalațiile electrice, se pricepeau la toate, doar construiseră blocuri! „Construim împreună!”, le răspundea Iulian la salut, în fiecare dimineață, când își inspecta rețeaua, și oamenii se simțeau în siguranță, aveau unde să-și câștige o bucată de pâine. Iulian nu-i mai împingea de la spate cu lozinci și „cuvântări” pentru realizarea planului, ca pe vremuri. Banii curgeau grămadă. Se minuna fără să mărturisescă nimănui: de unde dracu’ apar atâția bani?, unde fuseseră ținuți până atunci?, cine deschisese robinetele banilor? Nu existau case de marcat, nici bonuri fiscale, banii se făceau la negru. Și tata era plătit la negru. Tata n-a jucat niciodată la bingo.
Din volumul în pregătire la Editura Cartea Românească