– Se spune că ați stat zece ani în Anglia. De ce v-ați întors în România? se ridică un tânăr impetuos ce pare a fi un ziarist din București.
– M-am întors în 2008, după ce am trăit nouă ani în Anglia. Dragostea de țară a fost mai puternică decât interesele mele de business.
Studenții râd, dar Sandu le taie râsul:
– Dragostea de România!
– Câți bani ați câștigat în Anglia? insistă ziaristul.
– Altă întrebare, vă rog!
– Este adevărat că ați făcut peste zece milioane de lire sterline jucând la Bursa de la Londra? atacă o ziaristă cu o voce stridentă.
– Vă mulțumesc! Următoarea întrebare!
– Firma Algorithm a câștigat în 2010 licitația organizată de Primărie pentru reabilitarea cu fonduri europene a rețelei de apă și canalizare a orașului, rămâne în picioare ziarista.
– Asta nu-i o întrebare.
– Este adevărat că ați atras fonduri europene de 20 de milioane de euro? vine întrebarea ziaristei.
– Datele sunt publice, vă rog să vă documentați!
– Termenul de finalizare a fost depășit cu 14 luni și lucrările au fost blocate. Circulația și infrastructura străzilor au fost afectate în proporție de 50%.
– Următoarea întrebare! zâmbește Iulian.
– De ce ați abandonat lucrările?
– Vă mulțumesc pentru întrebare!
– De ce nu ați plătit firma căreia i-ați subcontractat lucrările și care a săpat 12 kilometri de șanțuri și tunele pentru amplasarea conductelor de apă și canalizare?
– Vă atenționez că, dacă veți continua să puneți în circulație astfel de informații eronate, avocații mei vor formula o plângere în tribunal împotriva dumneavoastră și a instituției media care v-a trimis aici. Eu știu cine v-a trimis, domnișoară!
– Cu ce v-ați ocupat înainte de ’89, domnule Bolozan? aruncă ziarista întrebarea ca pe o grenadă și sala e cuprinsă de un murmur admirativ.
A mâncat rahat cu polonicul! Îmi vine să prind grenada în mâini și s-o arunc pe fereastra înghețată. Numai eu știu ce-a mâncat Iulian, dragă mamă.
Iulian scoate pistolul și-l pune la tâmplă. Rânjește la camerele de luat vederi.
– Aș putea să scap de judecata voastră, dar e prea ușor pentru voi.
Își duce mâna stângă la buzunarul de la piept al hainei și scoate un plic. Știu ce conține acel plic.
– Aici sunt opt mii de euro! Te rog să-i numeri, nea Sandule! îi întinde plicul bătrânului.
Sandu nu-l atinge. Iulian pune plicul pe catedră. Își coboară pistolul de la tâmplă și-l așază pe plic.
– Cine vrea să intre în posesia acestor bani, trebuie să mă împuște în cap.
Iulian a înnebunit, dragă mamă!
– Sunt opt mii de euro. Sunt prea puțini pentru o crimă care va sparge audiențele televiziunilor? Dar nu-i o crimă, oameni buni! Am aici un act legalizat la notar prin care cei opt mii de euro îi revin celui care mă împușcă în cap. Nea Sandule, te rog să-l citești cu voce tare! îi întinde hârtia bătrânului.
Sandu aruncă doar o privire și se retrage, de parcă ar fi văzut ceva scârbos. Iulian insistă, arătându-i semnătura din josul paginii. Sandu dă din cap numai să scape, e adevărat ce spui, Bolozane!
– Cu acești bani, un cetățean al orașului nostru își poate întreține familia timp de un an de zile. Haideți! Nu-i ruletă rusească, este sacrificiu! Semnezi și tragi! Tragi și câștigi! Câștigi cu prețul sacrificiului! Oferta este valabilă un minut din acest moment.
Iulian așază hârtia lângă plicul apăsat de pistol. Se spijină cu ambele coate de catedră, așteptând ca un barman invizibil să-i aducă un whisky. Sandu sare peste pupitru și se repede la catedră. Sfâșie hârtia în bucățele, apucă pistolul și-l îndreptă spre fruntea lui Iulian. S-a mișcat ca un profesionist. Cu cealaltă mână bâjbâie după plic. Acel plic putea să fie al meu în urmă cu trei-patru ore, dragă mamă.
– Ai să-mi dai niște bani, Bolozane! Am muncit pentru tine…
– Poliția! se aude un strigăt.
– Săriți, îl omoară!
– Lasă pistolul!
Oamenii s-au ridicat. Și eu m-am ridicat.
– Ți-ai bătut joc de mine, Bolozane! Ți-a bătut joc de mine și de copiii mei! Ți-am dat șpagă 5.000 de lei ca să-mi pui o vorbă la sindicat să-mi dea și mie un apartament cu trei camere. Erau bani mulți în ’88! Mai ții minte, Bolozane? 5.000 de lei, bani strânși cu nevastă-mea, care a murit de inimă rea, Dumnezeu s-o ierte! Doi ani de zile m-am rugat de tine să-mi dai un apartament. Era dreptul meu, Bolozane! Mai ții minte ce-mi ziceai: că sunt bețiv și că nu-mi fac norma, că stric colectivul și din cauza mea secția nu-și face planul, băga-mi-aș pula în planul tău, Bolozane! M-ai umilit pe dreptul meu! Trebuia să te omor atunci, când te-am bătut la Revoluție! Nu m-au lăsat Grigore și cu Nelu, pentru că eu am vrut să-ți crăp capul și să mă piș pe creierul tău de jigodie comunistă. Ți-ai bătut joc și de munca lor! Ei s-au dus pe lumea ailaltă, s-au dus batjocoriți! Te omor, jigodie, te omor!
– Criminalule! se aude o voce din sală.
– Eu nu sunt criminal! se întoarce Sandu cu pistolul spre oameni. Jur pe copiii mei că nu sunt criminal!
– Copiii tăi sunt în Germania! se aude o voce flegmatică, dar nimeni n-are chef de glume.
– Mi-am crescut copilașii într-o garsonieră de doisprezece metri pătrați, fără baie și bucătărie. Și am muncit pentru acest criminal! Bolozan e criminalul! răcnește Sandu și îndreaptă arma spre fruntea lui Iulian. Am muncit pentru tine, criminalule, cu oamenii ăștia, câți am mai rămas! arată cu mâna în care ține plicul spre figuranții din primul rând.
– Nebunule!
– Ne dai lapte și făină ca să te iertăm, nu-i așa? Dar eu nu te iert, Bolozane!
– Poliția!
Sandu își duce fulgerător pistolul la tâmplă. Ce vrea să facă? Nu-l mai văd. Aud detunătura, apoi țipete. Studenții s-au urcat pe bănci și fluieră.
Un urlet înfiorător acoperă panica. A murit Sandu! A murit Iulian, dragă mamă! Mă ridic pe vârfuri, nu apuc să văd cine răcnește, dar aud clar răcnetul:
– A înghițit-o, a înghițit-o, a înghițit-o cu totul! Pământul a înghițit-o!
– Cine a înghițit-o? Unde a înghițit-o? se aprind vocile.
– Pământul a înghițit uzina!
– Care uzină?
– Uzina Mecanică a dispărut!
Recunosc vocea. Apuc să-l zăresc printre oamenii din fața mea pe domnul Poșircaru, cocoțat pe podiumul catedrei. Strânge în brațe automatul de cafea:
– Uzina nu mai este! A înghițit-o pământul!
Oamenii mă împing din spate și mă izbesc de cei din față. Studenții sar peste bănci. Îmi apuc geanta, dar nu pot să mă mișc. Cineva cheamă Salvarea! Sunt prins între trupuri care se îmbrâncesc, se lovesc, se zvârcolesc. Mă sufoc. Aș putea să mor aici. Așa te-ai împins și tu la cozile de pe vremea lui Ceaușescu, ca să apuci un kil de carne de porc, dragă mamă? Dar n-ai murit. Eu o să mor sub porcul ăsta de student slinos, care a sărit peste mine și îmi strivește pieptul, mă sufoc, mă sufoc, dragă mamă! Îmi tremură brațele. Nu-mi mai simt picioarele. Mă zbat și mă rostogolesc peste pupitru, pe rândul din față, e un loc gol, la mijloc, culoarele laterale sunt blocate, oamenii se calcă în picioare, toți vor să ajungă la cele două uși din dreapta și stânga catedrei, unde este Iulian?, el m-a adus în nebunia asta, el să mă scoată! Rareș a dispărut cu iPhone-ul, ziariștii au fugit, eu stau pe loc, în mijlocul rândului, și urmăresc cum amfitreatrul se golește ca o clepsidră, sar încă un rând de bănci, și încă unul, am scăpat, mai am trei rânduri până să ies, mă aud strigat din spate, cine să mă strige în haosul ăsta? Poșircaru are dreptate, haosul o să ne chinuiască pe toți.
Ajung în primul rând, îmi verific paltonul, nu mi-am pierdut niciun nasture, amfiteatrul se golește, dar afară se aud vaiete, îl văd pe oțelar înțepenit ca o stafie în același loc, trebuie să ajung la Olga, a murit Olga, iartă-mă, dragă mamă!
Ies pe hol. Văd femei prăbușite pe trepte, făcându-și vânt cu căciulile, și câțiva figuranți care înjură și își plâng rănile. Observ un automat de cafea tras lângă perete. Unde e Poșircaru? Mai este un automat postat lângă o coloană din piatră care susține plafonul. Să-l ia dracu’ pe Poșircaru! Să-l ia dracu’ pe Sandu! Să-l ia dracu’ pe Iulian! Să vă ia dracu’ pe toți!
Cobor scările spre parter, să fug dracului din facultate! Și aici e înghesuială, unii vor să coboare, alții vor să urce.
– Leonid! Leonid!
Numele meu se aude din spate, dar eu vreau să cobor repede. Cobor treaptă după treaptă.
– Leonid!
Mă întorc. O femeie se repede spre mine, parcă ar vrea să mă îmbrățișeze. Mă apucă de mână. Îi simt degetele fierbinți în palma mea.
– Leonid, Leonid… Mă mai ții minte?
Mă clatin și o privesc în ochii. Îi recunosc ochii, dar nu știu cine este.
– Sunt Lidia!
Din volumul în pregătire la Editura Cartea românească