Cristian Sima este un controversat om de afaceri. Doctor în matematică și cu câțiva ani de practică pe piețele de capital din Italia, Franța și de la Londra, Sima a fost unul dintre primii investitori români care a deschis o firmă de brokeraj dedicată piețelor internaționale. WBS Holding, firma pe care Sima a înființat-o în 1997 la Londra, investea pe bursele internaționale și pe piața valutară Forex, într-o perioadă când majoritatea brokerilor se concentrau pe bursa locală. În perioada martie – august 2007, el a fost membru în Consiliul de Administrație al Bursei de Valori București (BVB).
Cristian Sima a dispărut din România în octombrie 2012, fiind acuzat de mai mulți dintre clienții săi că le-a blocat accesul la banii din conturi. Sima a susținut că de fapt le-a pierdut toți banii pe bursă. Fost președinte al Bursei SIBEX și proprietarul casei de brokeraj WBS Holding, Cristian Sima era cunoscut pentru pariurile sale riscante pe bursă, care i-au adus câștiguri enorme, însă și pierderi similare.
Printre clienții care și-au pierdut atunci banii pe mâna lui Sima s-a numărat și fostul ministru de Finanțe liberal Daniel Dăianu, care ar fi pierdut 200.000 de euro, creatoarea de modă Irina Schrotter, care ar fi pierdut 100.000 de euro, dar și Marie Rose Mociorniță sau vedeta de televiziune Andreea Raicu.
Cristian Sima a scris o spovedanie, care urmează să apară în curând la Editura Integral și care va fi lansată la Târgul de carte Bookfest. Publicăm în cele ce urmează Introducerea acestei cărți.
*
* *
O spovedanie e o mărturisire. Un act de curaj și înacelași timp o ușurare. Nu m-am spovedit niciodată, nici unui preot, nici iubitei, nici măcar propriului meu copil. O voi face acum, public. Nu mă aștept să fiu crezut și cu atât mai puțin să fiu iertat. Am avut o viață agitată, un fel de montagne russe. Nu regret nimic din ce am făcut, regret poate ce nu am făcut, experiențele pe care nu le-am avut, oamenii pe care nu i-am cunoscut suficient. Am fost norocos, pentru că am fost mereu în mijlocul evenimentelor. Am trăit intens și niciodată nu m-am plictisit și nici nu am avut sentimentul că trăiesc degeaba. Istoria ultimilor 50 de ani nu a trecut pe lângă mine, am fost binecuvântat să fiu mereu alături de vremuri, chiar și atunci când m-am împotrivit curentului. Se poate spune orice despre zbuciumul meu din ultimii 30 de ani, în afară de un cuvânt pe care, oricum, l-am detestat dintotdeauna: cool. Nimic nu a fost liniștit și nimic din ceea ce am trăit nu a fost degeaba. Am dormit puțin toată viața, 3-4 ore pe noapte, tocmai pentru că erau atâtea lucruri de trăit pe viu.
Am fost la Brașov în 14 noiembrie 1987, am fost în Piața Universității în 21 decembrie 1989, am fost primul muritor de rând care a intrat în Studioul 4 pe 22 decembrie1989. Am fost în toaleta din Televiziunea Română în care generalul Militaru îl îndemna pe Iliescu să inventeze diversiunea cu teroriștii. Am fost la Firenze în1993, în Via Dei Georgofili când a explodat bomba pusă de mafia siciliană. Am fost în RER-ul parizian la Porte Saint-Michel, în 1995, când algerieni de la GIA au explodat o butelie cu gaz plină de cuie. Am fost în 1999 în cabina de la Crans Montana care s-a prăbușit la furtuna de zăpadă și am fost în Turnurile Gemene cu 10 zile înainte de atentatul din 9/11. Am scăpat nevătămat din toate, dar am rămas cu poveștile acestor evenimente veșnic vii în memorie. Spovedania mea nu se vrea o înșiruire platonică de întâmplări și personaje, de denunțuri și caracterizări. Scopul ei e să-mi ușureze conștiința încărcată și, mai ales, să descrie atmosfera fiecărei epoci. Voi încerca o analiză, evident subiectivă, a sistemelor pre și postdecembrist din România și nu în ultimul rând a evoluției europene din anii’90, premergătoare Uniunii Monetare și marii crize economice din 2008. Nu am pretenția că voi scrie un compendiu plictisitor de istorie contemporană, ci doar speranța că veți putea gusta împreună cu mine amestecul de parfumuri și mirosuri pestilențiale ale ultimilor 30 de ani.
Această carte s-a născut cu multe chinuri existențiale, cu multe întrebări la care am încercat să-mi răspund, dar mai ales cu o luptă continuă a autorului cu propria-i ipocrizie. Rămâne să decodați singuri dacă am reușit să mă lepăd de o ipocrizie care mi-a condus existența din 1985 până în 2012. Eu sper ca la sfârșitul acestei spovedanii să pot să spun că nimic nu a rămas nespus. „Ipocrizia este ofranda pe care viciul o pune pe masă virtuții.” (La Rochefoucauld). Mă iluzionez că, după ce mă voi ușura de tot ceea ce mă apasă azi, îmi veți descoperi toate viciile pe care le admirați și toate virtuțile pe care le detestați. Intuiesc că după publicarea acestor „Spovedanii” voi fi întrebat cu preponderență de ce am făcut-o abia acum și mai ales de ce am ales acest moment. Lenin spunea că cele mai importante lucruri la o revoluție nu sunt nici idealul pe care-l țintește și nici cauzele și frustrările pe care se sprijină, esențial e doar momentul ales pentru a o declanșa. Departe de mine ideea de a declanșa chiar și o minoră răzmeriță, dar cred cu tărie că suntem într-un moment de cumpănă și că o mai bună înțelegere a vechiului sistem va duce cu siguranță la crearea unuia mai bun.
Atât eu, cât și întreaga mea generație, am falimentat cu brio în tranziția postdecembristă. Plecarea în masă a cadrelor universitare în1990-1991 a lăsat sistemul educațional fără nicio șansă de viitor. Aceea a fost migrația cea mai dureroasă pentru societatea românească și abia acum își produce efectele teribile. Generația mea ar trebui să facă un pas în urmă și să nu încerce să se amestece în schimbarea care ar urma să vină. Experiența eșecului nostru, o experiență foarte bogată și folositoare, trebuie pusă la dispoziția tinerei generații fără nicio sugestie pentru ceea ce va urma. Noi, tinerii din decembrie1989, putem doar să le dăm sfaturi fără a avea pretenția de a fi urmate ad litteram, nu avem niciun ascendent moral asupra tinerilor de azi, care va trebui să îndrepte nu doar catastofele comunismului, ci mai ales mentalitatea lacomă și arivistă creată în tranziția din ultimii 25 de ani.
Ideea de a pune pe hârtie tot ceea ce am trăit nu îmi aparține. Nu am crezut și nici azi nu cred că aș avea talentul necesar pentru a povesti obiectiv marele tablou al tranziției. Există însă multă lume, oameni pe care nu-i cunosc, care, după ce au citit multe fragmente din această carte publicate de-a lungul timpului pe Facebook, m-au împins de la spate să scriu și mai ales să public. Realizez că interesul majorității nu sunt culoarea și mireasma unei epoci, ci mai ales dezvăluirile sistemului corupt cu care m-am călcat pe picioare zilnic. Sper ca trăirile mele, ale oamenilor simpli și normali ce apar și ei în această mărturisire, să fie până la urmă mai importante decât arhiva cu conturi și transferuri. Arhiva, oricum, am pus-o la dispoziția Justiției române încă din noiembrie 2014 și nu cred că va dura mult până când vom vedea și urmările în tribunalele dâmbovițene. „Spovedaniile” sunt, însă, un amestec de suspine, dureri și râsete, un terci al propriilor mele trăiri, ce ar vrea să descrie atât tragismul sistemului, cât și ridicolul celor ce au făcut posibilă instaurarea sa.
Cum cel mai important lucru pe care l-am trăit este chiar scrierea acestei cărți, am agățat pe firul genezei „Marii Spovedanii” tot ceea ce mi s-a părut mai relevant pentru a descrie Sistemul, păpușarii lui și cauzele care au dus la instaurarea sa. Dacă ar trebui să explic într-o singură frază cum s-a ajuns aici, aș spune pe nerăsuflate: „Sistemul s-a format, s-a dezvoltat și s-a propagat prin efortul și contribuția întregului popor român. Dacă fiecare dintre noi va pune umărul la distrugerea și reasanarea lui măcar în aceeași măsură în care am pus umărul la proliferarea lui, atunci cu siguranță vom reuși. Cum eu am contribuit din plin la acest Sistem, voi contribui și mai mult la demascarea și distrugerea lui. Nu am uitat nimic din ceea ce am făcut și vreau ca măcar generațiile viitoare să învețe ceva din experiența mea. Asta nu înseamnă că voi milita pentru ideea că vina colectivă e cea care ne-a adus aici. Există vinovați și va trebui să existe și pedepse pentru ei.
Într-o țară condusă de hoți, singurul păcat capital e prostia supușilor. „În Drept, cineva e vinovat doar dacă încalcă drepturile altuia; în Etică, el este vinovat doar dacă se gândește să facă asta”, spunea Immanuel Kant. Dacă ne-am gândi de fiecare dată când întreprindem ceva dacă nu cumva încălcăm drepturile celorlalți, sigur am comite mai puține păcate morale și sigur nu am favoriza nașterea și înmulțirea monștrilor corupției. Spovedindu-mă, voi încerca să mă gândesc la drepturile tuturor, atât ale călăilor, cât și ale victimelor.
Fragment din Marea Spovedanie a brokerului fugar, de Cristian Sima, în pregătire la editura Integral