29.Cazanul
Paul Savu era tipicul securist trimis la racolat informatori. Putea să racoleze orice tip de persoane, de la muncitor la academician. Nu era nici prost, nici deștept, nici educat, nici bădăran, era de o flexibilitate impresionantă. Se putea adapta la orice discuție și orice situație fără să-i pese dacă era pus într-o postură delicată. Venea dintr-o familie normală, modestă, din Oltenița. Dorea să parvină, măcar un pic, și nu ar fi reușit dacă ar fi ales altă meserie. Nu avea nicio ideologie, nu credea în nimeni și nimic, Dumnezeul său era propriul bine. Îți vorbea despre misiunea sa de a apăra socialismul și cuceririle sale după niște șabloane care nu aveau niciun efect asupra interlocutorului. Dacă discursul său era grotesc și hilar, asta nu-l descuraja, era conștient de ce spune, dar continua cu stoicism, pentru ca la final să-ți spună: „Asta e, asta ar trebui să-ți spun”. Profita de orice situație, de orice împrejurare, nu scăpa nicio oportunitate de a-și rotunji bugetul de relații și de a reuși să ducă o viață îndestulătoare pentru normele vremii. Realizând, la început, că nu mă poate convinge să trec în tabăra lor, nu a ezitat să profite de ocazia de a-și rezolva problemele aprovizionării cotidiene cu bunuri de strictă necesitate. Pentru el, asta nu însemna să fraternizeze cu mine, ci să stabilească o relație umană.
Realizând de la bun început că sunt total contra sistemului și că nu am putea niciodată să avem aceleași idei, a schimbat placa și m-a dus pe pista compasiunii. Adică înțelegea ce simt și ce regrete am, și el avea mustrări, dar trebuia să supraviețuim. La acea vreme făceam meditații, cele mai multe pe tipul troc, deci contra produse și, în plus, ținând cont că tata controla exporturile de carne în Occident, aveam și de mâncare. Mâncarea era atunci un semn dinstinctiv de superioritate socială. Comuniștii erau superiori pentru că aveau de mâncare, idealul fiecărui român era foarte limitat, esențial era ce pui pe masă. Exista și o glumă în acele timpuri: „Comuniștii au pus fiecărui român o pâine pe masă, dar nimic lângă.”
Relația mea cu Paul era total atipică, el voia să mă racoleze, dar nu el îmi oferea mie țigări, cafea sau mâncare, ci eu lui. Făceam asta deoarece speram să primesc informații interesante care să mă protejeze pe mine și pe ceilalți nebuni tineri care credeam că putem schimba România cu niște manifeste. Paul Savu nu a crezut niciodată, până la arestare, că eu aș putea să fiu și altceva decât un asistent tânăr cuminte, care face și el câteva meditații pentru a supraviețui. El avea idealuri imediate, ce durau maximum 24 de ore, deci nu putea să-și închipuie că altcineva ar trudi din greu pentru un ideal care nici măcar nu poate fi întrezărit. Aveam de fiecare dată spre finalul discuțiilor argumentul care-l determina să fie cooperant: îi promiteam că-i împrumut garsoniera ca să se poată duce cu vreo iubită câteva ore. E foarte ciudat că acești oameni care erau dispuși la orice pentru a servi partidul, chiar și la crimă, aveau acea morală comunistă desuetă ca Evanghelia. Era foarte important pentru ei să se ascundă sub un paravan al moralei comuniste, în care aventurile extraconjugale erau mult mai periculoase decât micile trădări din discuțiile cu țintele sau sursele.
Personajul Paul Savu nu a dispărut azi, el este la fel de viu și îl poți întâlni la tot pasul. Corespondentul lui Paul în ziua de azi e politicianul de provincie sau chiar de Capitală, dar cel ce stă mereu în linia a doua și care nu își dorește niciodată altceva decât să-i servească pe cei puternici. Iar el să nu fie puternic. Nu vrea să ia decizii, ci doar să participe la decizii. Paul era mereu neîngrijit, cu același costum gri ponosit, fără grija manichiurii sau a aspectului exterior. Toți securiștii erau tunși pierdut, pentru simplul fapt că, fiind băieți de la țară, fără o cultură a aspectului exterior, arătau cât de cât normal cu părul periuță. Pentru ceilalți, ca noi, care respectam moda acelor ani, unde pletele erau un simbol al rebeliunii contra sistemului, îngrijirea lui era o problemă. Nu uitați că săpunul și șamponul de calitate erau la fel de rare ca și carnea. M-am întrebat deseori de ce îi tundeau așa de scurt pe securiști într-o perioadă în care ceilalți purtau plete, doar așa se deosebeau de la o poștă și puteau fi imediat identificați. Era o decizie luată tocmai în scopul de a le da un aspect igienic relativ decent, altfel ar fi arătat prea slinos și nu cred că ar fi reușit să stea de vorbă cu multă lume.
La mine în garsonieră nu era apă caldă decât rareori și mereu programul afișat pe ușa blocului nu era respectat. Ca să suplinesc lipsa apei calde, îmi cumpărasem un cazan de la țiganii căldărari și îl țineam veșnic pe aragaz, chiar și când nu eram acasă. Exista riscul ca partidul să taie gazele uneori, ceea ce ar fi produs o catastrofă, dar găsisem un inginer la Politehnică, la Catedra de Mecanică, care îmi instalase o supapă mai inteligentă, astfel încât, dacă se tăiau gazele, imediat se închidea alimentarea și, deci, dacă apoi se redeschideau, nu riscam să sar în aer. Mulți au pierit în astfel de accidente stupide, dar foarte normale la condițiile de atunci. Cazanul de apă era mereu fierbinte pe aragaz. Când îi dădeam cheile lui Paul, nu prea consuma mare lucru din el. Ori reușeau să se spele cu apă rece, ori nu se spălau deloc, ori pur și simplu le era lene să se spele în condițiile date, în care apa clocotită trebuia amestecată cu apă rece și operațiunea nu era deloc simplă, ținând cont de dimensiunile uriașe ale cazanului și de cei 3 m pătrați ai sălii de baie.
Comparația dintre securistul de atunci și politicianul din linia a doua de azi e cu atât mai potrivită, cu cât amândoi au o singură preocupare: să epateze. De fapt, două: și să parvină. Atunci își etalau țigările Marlboro, iar acum mașinile. Atunci aveau cămăși de bumbac pentru export și pantofi de piele, azi au brandurile cele mai cunoscute. În același timp, și securiștii, și politicienii de azi nu au niciun respect pentru manichiură, azi chiar e și mai rău, pentru că mirosul de transpirație amestecat cu vreun parfum franțuzesc e mai pestilențial decât sudoarea ce șiroia pe frunțile securiștilor plini de griji. Evident că nu dădeam doi bani pe Paul Savu, dar trebuie să-i remarc o calitate: nu a încercat să-mi propună să fiu informator, turnător sau orice altceva. Se mulțumea cu ceea ce îi povesteam, mai ales de la Politehnică, mediul studențesc îl interesa cel mai mult. Trebuie să recunosc că și atunci eram un povestitor de succes, singura deosebire e că atunci nu dădeam nume, asta îl enerva îngrozitor. Îi descriam atmosfera, ideile și multe dintre ele, mai ales cele mai radicale în înfrângerea comunismului, erau doar ideile mele.Eram destul de inconștient, credeam că pot să-l duc cu zăhărelul la nesfârșit. S-a dovedit că era mult mai deștept decât îmi imaginasem. Intenționat, când îi povesteam de ce elevi aveam la meditații, când ajungeam la copii de securiști, scăpam și numele, bănuiesc că unii îi erau șefi, el fiind doar căpitan la acea vreme.
Discuțiile mele cu Paul aveau loc la Restaurantul Moldova, lângă garsoniera mea de pe Maria Rosetti. Acolo era un fel de vizuină a securiștilor, de acolo se aprovizionau cu bere, vin și whisky, rareori și cu mâncare, deși la sfârșitul anilor ’80 nu prea aveai ce mânca la Moldova și cam nicăieri în tot Bucureștiul, poate doar în restaurantele lor cu circuit închis. Ceaușescu nu mai reușea să-i hrănească nici măcar pe securiști și asta i-a și adus trădarea finală. Cu trupe flămânde, nu poți câștiga războiul. Evident că știam că Paul raporta tot ce îi spuneam, de aceea încercam să nu dau nume și să nu creez probleme altora. Veți vedea că imediat ce voi semna angajamentul, lucrurile se vor schimba radical, securiștii vor deveni mult mai agresivi. Pe la sfârșitul anului 1987, am avut o întâlnire care va influența decisiv atât gândirea mea anticomunistă, cât și relațiile mele cu Securitatea. Nici până astăzi nu știu cu siguranță dacă întâlnirea a fost providențială sau dacă cineva a jucat rolul providenței. Vă voi lăsa pe voi să decideți și poate cineva dintre cititorii mei mă va convinge de una dintre cele două variante.
Din Marea Spovedanie a brokerului fugar, de Cristian Sima, în curs de apariție la Editura Integral