Sincer sa fiu, nu credeam sa ma prinda intr-atata lectura corespondentei particulare a regelui Carol I, editata de Sorin Cristescu la Tritonic*. Tot asa m-au surprins placut cele patru optiuni (printre care Oana Pellea si Ducu Darie) castigate dintr-un foc de acelasi Carol I la seara inaugurala a a??Marilor romani”, de la TVR, duminica 28 mai.
Am crezut ca necesara codificare impusa naturii omului de canoanele imperiale, firea lui inchisa si severa, disciplina teutona, a??soldatescul” persoanei si masura diplomatica sunt realitati indeajuns de puternice pentru a slei orice farmec epistolar, cenzurand fatalmente confesivul, efuziunile, pitorescul, picanteria.
Ei bine, desi exista din plin toate acestea, ele nu altereaza ansamblul firescului uman al textelor, in special in cazul corespondentei cu Maria de Flandra, sora lui Carol, si Fritz von Hohenzollern. Sigur, Ion Bulei are dreptate cand spune ca a??pretentiile pe care am fi putut sa le avem de la o personalitate istorica precum e un suveran trebuie reduse in acest caz si pentru ca, se stie, Carol nu e un om de cultura, cu gusturi rafinate sau cu nuante de stil si gandire. El e un ofiter german, slefuit in comportament de spiritul aristocratic al familiei princiare din care provenea. Dar nu un suveran de finetea intelectuala a unui Eduard al VII, contemporanul sau”. Dar asta nu inseamna ca observatii precum a??rusii sunt si raman politicieni mai abili decat englezii”, a??Germania nu vrea sa ne recunoasca pana cand nu vom rezolva chestiunea evreiasca. Asta-i rasplata pentru simpatiile franceze care exista aici”, sau a??Englezii ar vrea sa ne vada ca dusmani jurati si inversunati ai rusilor, dar nu ne ofera nici o alternativa. In ultima vreme ne-au impins mereu la rezistenta si apoi ne-au lasat balta in toate problemele” – nu merita extrase si puse la pastrare (eventual in a??plicul Iuliu Maniu” al istoricilor…).
Sau aceasta notatie din ianuarie 1888: “Romania, care este un avanpost in adevaratul sens al cuvantului, este un barometru politic care arata mereu exact situatia din Europa. Aici este cartierul general al problemei bulgaresti care din pacate ameninta continuu pacea Europei, aici se tes toate itele intrigilor rusesti si franceze care ne indeamna la cea mai mare vigilenta” (sigur ca un francez ar fi scris astazi de itele ruso-germane).
Judecand dupa cele cuprinse aici, Carol I i-a simpatizat – si din calcul politic, de masa electorala, dar si din considerente particulare, de afinitati – mai mult pe liberalii lui Ion Bratianu si Mitita Sturdza, decat pe conservatorii lui Marghiloman si chiar, la o adica, pe junimistii lui Maiorescu si P.P. Carp. a??Eu prefer sa guvernez cu liberalii, scrie el in iunie 1902, caci acestia dispun de cele mai multe ori de mase pe care le pot conduce si subordona”; a??Sturdza are o extraordinara putere de munca si este un om pe care se poate conta, in vreme ce Carp are doar un grup, da oamenilor peste nas si in cursul scurtei sale guvernari a facut numeroase greseli”.
Mirarea usor stanjenita a neamtului sobru in fata luxului oriental si a obiceiului turco-valah al cadourilor, ricanarile la adresa a??obrazniciei fara margini a ziarelor unguresti”, secventa epistolara care priveste celebrul punct 7 al Congresului de la Berlin privind naturalizarea si drepturile evreilor in Principate, dar mai cu seama episodul atat de scandaloasei – in ochii regelui – iubiri dintre principele Ferdinand si Elena Vacarescu dau miez si culoare lecturii. Referitor la acest din urma subiect, care a agitat enorm lumea Pelesului si a saloanelor bucurestene pe la 1890-1892, el anima o parte considerabila a lotului epistolar, pentru ca defineste cel mai bine atat psihologia regelui, cat si relatiile cuplului regal. Ion Bulei observa just a??ca idila printului mostenitor cu Elena Vacarescu a avut un impact mult mai mare pentru familia regala decat acela acceptat de istoriografia noastra”. a??Scrisorile pe care le primesc de la Elisabeta – ii scrie Carol Mariei de Flandra la 2 nov. 1891 – lasa mereu sa se inteleaga o mare iritare si uneori descurajare (…) ea o considera pe H. V. (Elena Vacarescu) o fiinta ideala si un miel sacrificat, in vreme ce eu dimpotriva, pe zi ce trece ma pot convinge tot mai mult de contrariu, anume ce fiinta versata si mincinoasa este (…) L-am vazut pe Vacarescu tatal, caruia i-am declarat energic sa se comporte linistit, caci eu am in mana dovezile din care se vede ca fiica lui nu este atat de nevinovata pe cat crede el”. Acea logodna care, pentru amatorii de cancanuri din cercul regal, era la vremea respectiva o a??draceasca potriveala” prin care stiurlubaticul pederast Claymoor (Misu Vacarescu), a??copilul rasfatat al saloanelor”, ar fi devenit a??ruda cu Pelesul”, se vede acum ca a ravasit complet familia suveranilor. a??Cand te-am smuls din bratele acelei persoane periculoase si am sfaramat cercul magic care te inconjura, nu numai ca mi-am facut datoria sfanta, dar am implinit un act salvator pentru tine”, ii scrie Carol Elisabetei la finele lui 1891, intr-o scrisoare unde nareaza a??felul perfid” in care juna Vacareasca a??ti-a zguduit profund sistemul nervos” la a??sedintele de spiritism”, unde Scheffer, secretarul particular al reginei, a vazut cu ochii lui cum a??Mademoiselle Vacarescu poussait la table”!
In fine, pentru zbuciumul regelui, care amesteca stupefactia cu furia si umilinta, cea mai emotionanta este scrisoarea catre Elisabeta din 6 mai 1893: “Te consideri un animal hatuit. Cred ca as putea sa folosesc si eu aceasta imagine in ceea ce ma priveste. Doi ani am scris cu sangele inimii mele ca sa te conving de iubirea mea. Tu ai pretins inimii mele mai mult decat era ingaduit, ai uneltit in spatele meu, ai tradat secretele mele si ce-ai facut nepotului meu? (…) Ce numesti tu ganduri inalte si curate? Ca tu prin spiritism te-ai prabusit intr-o mocirla de mizerie si creaturile alea josnice te-au dus de nas…”?!
Cum spuneam, o lectura nu doar instructiva (cu destule trimiteri in prezentul geopolitic), dar si palpitanta pe alocuri.
*) Sorin Cristescu, Carol I. Corespondenta privata.1878-1912, cuvant inainte de Ion Bulei, Editura Tritonic, 2005, 495 pag.