In 1966, eram in anul doi de facultate. Marian Papahagi, Eugen Uricaru, Adrian Popescu, in anul intai. Marian locuia atunci pe Motilor, aproape de caminul de fete “Elena Sarbu”. Eugen (inalt si foarte subtire, ei, da!) o curta asiduu pe Lucia, colega mea de camera, viitoarea lui sotie.
Diminetile mergeam la cursuri cu autobuzul – inghesuiala era nebuna, sa reusesti sa urci era o performanta. Ei, dar dupa cursuri, in lungile toamne senine ale Clujului, veneam spre casa alene, in haita, cu opriri scurte la cofetarii ori la un corn cu sana, dar mai ales cu povesti nesfarsite si razand cu lacrimi din te miri ce. Intr-o vreme, Marian, Eugen si Marcel Runcanu luasera obiceiul de a ne citi din “revistele” lor scrise de mana, cu rubrici si caricaturi, cu stiri si comentarii parodice, cu polemici zdrobitoare intre “La castronul aburind” si “Opozantul intristat”, puterea si opozitia. Mai era si o a treia “foaie”, am uitat cum se chema si nu stiu de a mai ramas pe undeva vreo urma din acei stramosi ludici ai “Echinoxului”. “Revista presei” se petrecea de multe ori pe podul Somesului – un fel de scena de pe care se puteau lansa mai lesne ideile si hohotele. Desi eram toti plini de verva si fara stare, era limpede pentru oricine ca zumzaiam, de fapt, in jurul lui Marian. Marian cel vorbind in rafale atat de concentrate incat, atunci cand era in verva, greu prindeai un interstitiu sa strecori si tu o vorba. Imi amintesc de o seara de mai tarziu, de prin ’80, cand, la mine acasa, Grete Tartler, invitata la Cluj, si Mircea Muthu se ofereau, nauci, sa plateasca o taxa numai sa poata spune si ei ce aveau de spus – Marian conferentia dezlantuit si captivant, cu conexiuni surprinzatoare, pe subiectul in care ceilalti doi erau specialistii…
Prindea din zbor “prima vedere”, “prima impresie”, indiferent ce-i cadea sub reflector. Confruntarea adevarata o amana, voluptos, cateva clipe. Urma cea de-a doua vedere, analitica, evoluand centripet, panoramand mai intai si tintind anume, pe urma, obiectul. Dotat cu o memorie putin obisnuita, controlata, desigur, si intretinuta de biblioteca uriasa din spatele mesei de lucru, Marian Papahagi avea o prospetime uluitoare a discursului. Era in stare sa conexeze ametitor, ca-ntr-o doara, teme, motive, constante, simptome. Combina, decanta, doza, regla lentilele pana cand identifica o coerenta, un fir, o decurgere logica. Inainta in orice subiect deschizand usi in stanga si in dreapta, rascolind totul. Constela oricand intr-un soi de “ubicuitate lectorala”, numind inrudiri, vecinatati, apropieri, contacte. Rareori polemiza cu adevarat, caci era interesat mai degraba de intalniri decat de despartiri de perspectiva, de viziune critica. Ascultandu-l, aveai mereu sentimentul ca ramai un pas in urma, ca esti pe punctul de a pierde cadenta. Ritmul era dracesc, performantele – sclipitoare. Cu sufletul la gura, lacom, nesatios, dar pedant si exigent totodata, te invita/te provoca la o barfa subtire, la o clevetire inteligenta. Cu el, te simteai in siguranta, alaturi de o calauza pe care puteai conta. Dupa ’75, cand eram asistenta la “Filo”, coboram in pauze la o cafea, in subsolul facultatii. Zece minute cu Marian valorau cat o incarcare a bateriilor. Erau celebre farsele pe care le punea la cale (in colaborare cu Vartic). Ma intreb daca le pomeneste in jurnal. Dar dincolo de aceste momente senine, elaborate si premeditate, Marian stia sa puna un accent cald pe toate lucrurile mici si mari care ni se intamplau. Nu doar sa relationeze adanc, ci si sa relativizeze inalt. Intamplari care imi intunecau zilele isi pierdeau insemnatatea pe care, oricum, doar privirea inutil agatata de ele le-o dadea.
In dimineata lui 18 ianuarie 1999, m-am trezit brusc cu o vaga neliniste. Era inca devreme. Am inchis ochii si am cazut intr-un cosmar scurt si dens: eram langa o cladire mare care se prabusea lent si implacabil. Ii vedeam bucatile de tencuiala desprinse cu mici trosnete, fisurile din pereti, podelele despicate pe sub care curgea o apa tulbure, noroioasa. Adrian Popescu, Angela, sotia lui, eu, Eugen, Luci Papahagi, zgribuliti, priveam neputinciosi naruirea. Un telefon negru taraia strident pe o scandura uda desprinsa din podea. O voce feminina, straina, ma anunta ca nu se mai poate face nimic. Visul avea detalii inspaimantator de sticloase, teribile. Am povestit visul in drum spre editura. Ma obseda. La redactie, a sunat telefonul. O voce feminina (era Marta Petreu), pe care n-am recunoscut-o in prima clipa, stupoarea si durerea ii fransesera timbrul, ma anunta ca a murit Marian. La Roma, in acea dimineata. La ora cosmarului meu…
Planuisem, pe vremuri, cu Marian, intr-o pauza – aveam ceva examene cu studentii -, sa scriem o carte gen Zece negri mititei a Agathei Christie. Cei 10 ar fi trebuit sa fie scriitori, ucisi rand pe rand de unul dintre ei, care se dovedea, in final, Timpul. Am renuntat: n-am putut alege scriitorul roman care ar merita sa ramana singur in viata/posteritate. Ar fi fost prea crud pentru prea multi…