Unul dintre lucrurile – nu foarte multe – pentru care ne invidiau strainii “teatrali” ce vizitau Romania imediat dupa 1990 era amploarea salilor de spectacol. Uriasele noastre auditorii, cu fotolii imbracate in plus si candelabre de cristal, li se pareau oaspetilor o dovada palpabila de bunastare spirituala si de confort intelectual, in vreme ce practicienii scenei autohtone suspinau in secret, cu gandul la occidentalele salite minuscule, aciuite prin poduri si subsoluri, unde teatrul parea sa devina, automat, mai inteligent, mai profund, mai bun.
Intre timp, lucrurile s-au echilibrat, macar intr-un sens: nu stiu daca in Europa civilizata a crescut numarul salilor impozante si “importante”, dar stiu ca in Romania s-au inmultit exponential spatiile numite (cu o expresie suportand multe amendamente) alternative, in care stai cocosat si cu gatul stramb ca sa vezi, foarte chinuit, acelasi teatru (la fel de bun sau la fel de prost, adica) pe care il poti vedea, mult mai comod, in orice sala “normala”. Explicatia sporirii considerabile a numarului de spectacole montate pe scene mici este insa mai putin (ori deloc) una estetica si preponderent (ori exclusiv) una economica si… strategica: nu doar ca decorarea si administrarea unei sali obisnuite costa mult, dar o asemenea sala e si infinit mai greu de umplut. Pe scurt, si companiile independente vaneaza asiduu spatii modeste, si teatrele “stabile” se zbat sa-si amenajeze, cu orice pret, studiouri si salite “de buzunar”. Cum s-ar zice, miniaturizarea a ajuns si in Romania.
Un astfel de studio (cochet, chiar daca putin cam inabusitor) este, de catva timp, mandria Teatrului de Comedie si in acest studio se desfasoara un “program” cu care, de asemenea, vesela institutie bucuresteana se mandreste, pe drept cuvant: COMEDIA TINE LA TINEri incurajeaza proaspeti absolventi de Regie sa monteze texte comice inedite sau rar jucate, folosind in distributie atat colegi de la Actorie cat si interpreti angajati ai teatrului. Pana in prezent, programul a lansat patru productii si se pregateste sa dea drumul in lume urmatoarelor patru. Din prima serie am vazut, nu demult, Edmond de David Mamet. Nu mi-e deloc usor sa comentez spectacolul, pentru ca, in seara cu pricina, un incident (si amuzant, si alarmant) implicand o persoana din public a falsificat indestul, presupun, reactiile tinerilor actori. Atat cat mi-am putut da seama, regizorul Marcel Top a citit piesa – care relateaza cu umor negru mersul inexorabil spre delincventa al unui cetatean cat se poate de banal si de cumsecade – cu o gravitate presupusa, probabil, a starni hazul prin contrapunct. Spectacolul (cam lung) nu e insa nici comic si nici, sa zicem, meditativ; pare doar indecis. Dintre interpreti i-am retinut pe Radu Iacoban, in rolul titular, pe Iulia Lumanare si pe Mihai Marinescu.
Un mini-spatiu foarte cautat de actori, mai cu seama de cei ce vor sa “evadeze” din institutii ca sa-si ateste mai convingator decat acolo bravura profesionala este cel botezat Clubul Prometheus si situat in subsolul unui bloc din Piata Natiunilor Unite. Printre productiile gazduite aici se numara si una intitulata, foarte provocator, Monoloagele vaginului, semnata regizoral de Mona Gavrilas si jucata de Diana Giubernea. Monoloagele vaginului este o scriere “alcatuita” de psihoterapeuta americana Eve Ensler in urma conversatiilor profesionale cu o serie de paciente de diverse varste si din diverse straturi sociale, scriere punand in evidenta raportarea problematica a femeilor la propriul lor sex. Amuzante uneori, profund tulburatoare alteori, confesiunile adunate de autoare au devenit, stranse in vesminte literare, o adevarata piesa de rezistenta pentru orice interpreta. Sub atenta supraveghere a tinerei regizoare (care a demonstrat, prin mai vechiul Iona de Marin Sorescu, cu Virgil Ogasanu, o sensibilitate treaza la genul dificil al recitalului), Diana Giubernea evolueaza credibil si chiar memorabil in pasajele dramatice, ramanand insa datoare, in rest, sub raportul firescului si spontaneitatii – efect probabil al lipsei de obisnuinta cu locurile de joc “neconventionale”.
Dimpotriva, familiaritatea cu astfel de locuri (Teatrul “G.A. Petculescu” din Resita, unde interpreta e si directoare, functioneaza de ani de zile in Casa de cultura din oras, multe spectacole jucandu-se, din cauza marimii excesive a incintei, cu publicul pe scena) a facut-o pe Malina Petre sa se adapteze fara probleme dimensiunilor salii Studio a Teatrului “Nottara”; aici a poposit, pentru o reprezentatie bucuresteana, spectacolul In spatele ochilor de Nava Semel. Piesa scriitoarei israeliene expune, sub forma de monolog, drama unei femei avand un copil handicapat psihic; dincolo de “exotismul” temei, impresioneaza intensitatea dramatica a portretizarii, pe care regizorul turc Kemal Basar a stiut sa o puna in pagina cu simplitate si acuratete. Desigur, necunoasterea suficienta a limbii romane de catre directorul de scena se resimte negativ si in jocul actritei, care rateaza, mai ales la inceput, unele nuante ale textului, dar expresivitatea vizuala a mizanscenei, pe de o parte, si evolutia tot mai tensionata, ulterior, a protagonistei, pe de alta parte, scot spectacolul la liman si il fac, in cele din urma, emotionant.
De unde rezulta ca dimensiunile interioare nu au nimic de-a face cu dimensiunile exterioare. Ceea ce, de altfel, stiam de mult…