Abia când mi-am întocmit volumul de proză scurtă “Provizoriu,
Sud”, adunând eu pentru prima oară povestiri scrise în anii de
tinerețe, mi-am dat seama cât de prezentă era marea în
preocupările, în subiectele noastre zilnice și mai apoi literare.
Când Horia Tabacu mi-a trimis volumul său “Drumul până la Piața
Romană” în format electronic, înainte de a-l da la tipar, mi-am
cristalizat ideea că marea este o constantă a generației
noastre.
De Horia mă leagă o prietenie de decenii, deși biografiile
noastră încep să aibă puncte comune abia odată cu facultatea. El e
băiat de centru, s-a născut, a copilărit și-a și-a dus o bună parte
din viață în blocul Union, adică în perimetrul zero al
Bucureștiului, buricul-buricului, cum s-ar zice, a fost ghid
inclusiv pe litoral, a cunoscut și cunoaște în amănunt lumea și
viața mondenă a orașului, a avut dintotdeauna și are șarmul omului
umblat prin toate mediile. Eu sunt copil de la marginea
Bucureștiului. Așadar, viețile noastre au fost construite pe alte
temelii.
Biografiile au început să aibă tangențe odată cu Filologia,
mai apoi cu naveta făcută ca profesori stagiari, cu intrarea în
redacții: el la “Informația Bucureștiului”, eu – la “Scânteia
tineretului”. Cu mult, mult timp în urmă, i-am citit niște proze
care m-au convins să mă țin de el, să-i tot zic să scrie, să
publice. Venea cu o altă lume decât cea îndeobște a noastră, a
junimiștilor, o lume scăpătată, apusă, insulițe de viață de
dinaintea instaurării comunismului, lumi care pluteau în derivă pe
oceanul proletar: lumea hipodromului și a jucătorilor de pariuri la
Ploiești, a bătrânilor scrobiți din case ce miroseau a solemnitate,
rafinament și crepuscul.
S-a lăsat greu convins să își adune povestirile într-un volum.
Nu vedea nicio motivație în a tipări. M-a întrebat, după ce am luat
Premiul Academiei pentru “Gerda”, cu ce bani m-am ales după o așa
carte și după un așa succes. A fost dezamăgit când a aflat. Și,
totuși, anul acesta a scos “Drumul până la Piața Romană”, un
excepțional volum de povestiri despre care voi scrie altă dată.
Pentru rândurile de față vreau să semnalez doar povestirea care se
cheamă “Noaptea, în larg”.
Trei prieteni – doi băieți și o fată -, aflați la o vârstă a
așezării, 30 de ani, petrec la mare un concediu fără griji,
regăsindu-se, amăgitor, ca în vremea adolescenței. Cei doi tineri o
iubesc, amândoi, pe tânara femeie – și ea pe ei, exact ca atunci
demult -, sunt sociabili, glumeți, oamenii îi îndrăgesc imediat,
hotelul este unul de lux, mâncarea e bună, barurile de noapte oferă
relaxare.
Un vapor, un iaht, staționat undeva în larg, le stârnește
curiozitatea și brusc pofta de aventură. Se decid să înoate până la
el, deși nu știu ce vor găsi și cum vor fi întâmpinați. Pe iaht e
doar o familie – doamna și domnul Boudon – care nu se miră, nu se
intrigă de apariția unor musafiri veniți din apă. Ei sunt
politicoși, doamna se scuză pentru deranj și pentru ținuta cam prea
de casă, domnul le arată camera în care își practică hobby-ul –
meteorologia. Sunt serviți cu prăjiturele ținute exlusiv pentru
astfel de ocazii, deci suficient de vechi, dar încă bune. Fiecare
obiect de pe vapor are o istorie, așadar, o etichetă care marchează
data la care a fost achiziționat și, evident, locul. Familia Boudon
a văzut multe locuri. Abia când se vor întoarce la mal, cei trei
vor constata ca Boudon-ii nu întrebaseră nimic despre ei. Notația,
de factură behavioristă, a stilului lui Horia creează adâncimi de
parabolă. Vaporul din larg, cu solitudinea, inaccesibilitatea și
luminile lui misterioase, poate fi lumea occidentală la care visam
toți românii pe-atunci, dar poate fi, în sens uman, și idealul la
care tindem toți. Depărtat și inabordabil, ne fascinează, dar
ajunși la el, atingându-l, trecându-l în concret, e searbăd,
convențional, lipsit de emoția vieții. Pentru cei trei, iaht-ul
poate fi și idealul la care viseaseră în adolescența lor, dar și
proiecția vieții lor viitoare; visurile, patimile, exaltarea,
frenezia, toate se vor stinge în niște amintiri pe care vor pune
etichete, datându-le, numai bune de arătat unor eventuali musafiri,
unor cunoștințe, golindu-le de orice freamăt.
Pentru generația mea, marea a fost un spațiu spiritual. Am
învățat multe despre noi, despre lume, despre viață, despre
degradarea idealului în existență, despre vremea care trece și
niciodată nu se va mai întoarce, despre lumea civilizată care e și
ipocrită și dezumanizată în politețea și convenționalismul ei,
despre iubiri imposibile și aventuri care marchează toată
viața.
CONSTANTIN STAN (n. 28 iulie 1951) este licențiat al
Facultății de Filologie (1974) a Universității București. Laureat
al Academiei Române (2004) pentru romanul “Gerda”. Cărțile de proză
i-au fost premiate de ASPRO, Asociația Scriitorilor din București,
Festivalul “Poesis” Satu Mare, revista “Luceafărul”. Premiul APLER
pentru jurnalism cultural.
Este prezent de la primul număr, săptămânal, cu rubrica
“Reportaj”, în Ziarul de Duminică.
Este președintele secției Proză a Asociației Scriitorilor din
București.