Încă de la primele file din “Viața unui om singur” (Polirom, 2010) apare evident faptul că jurnalul postum al lui Adrian Marino n-are o miză vindicativă, așa cum părea să reiasă din șocantele extrase de presă care i-au semnalat apariția.
Cea mai detestată carte, în măsura în care scrierea ei a necesitat o imensă uzură morală, autobiografia spirituală a lui Adrian Marino e, culmea, și singura pe care autorul și-o mai recunoaște pe deplin la sfârșitul unei cariere extrem de prodigioase. O afirmație pe cât de bizară, pe atât de explicabilă în logica din “Viața unui om singur”. Căci existența lui Marino, așa cum și-o reconstruiește retrospectiv criticul, e o lungă succesiune de închisori care nu debutează și nici nu se încheie cu detenția propriu-zisă sau cu domiciliul forțat la Lătești.
Înainte de incidentul politic, adolescentul a resimțit cadrul familial sau școlar drept o primă fază de arestare a gândirii nonconformiste. Zgârcita reconstituire a acestor etape ne pune față în față cu un adolescent superior, crucificat pe altarul lecturii, hărțuit permanent de neînțelegerea și de incultura părinților, a profesorilor sau a colegilor. Mai surprinzător e, însă, faptul că eliberarea din 1963 echivalează cu o nouă etapă în șirul de “Gulag”-uri sub semnul căruia Marino își plasează întreaga viață. Că e vorba de un Cluj ostil, “capitala provincialismului și regionalismului românesc” sau de lucruri mult mai abstracte precum domeniul criticii sau al teoriei literare (în contradicție cu adevărata vocație de “ideolog”), toate sunt resimțite drept moduri de încorsetare ce blochează orice inițiativă personală.
Se va dovedi însă, după 1990, că atât înlăturarea regimului comunist, cât și revenirea la adevărata vocație de ideolog sunt departe de formele de “evadare” reală. Îndelung gestatele cărți de ideologie se ciocnesc de neînțelegerea contemporanilor și nu intră în circuitul ideilor românești. Astfel încât singurul lucru care-i mai rămâne unui autor nevoit să-și constate eșecul pe toate planurile e de a-l transforma într-un “caz” și de a medita asupra lui.
Libertatea extraordinară a volumului, resimțită și celebrată de autor, rezidă, la urma urmei, în conștiința caracterului postum. Marino știe că pe când cartea va apărea, el nu va mai fi decât o voce abstractă care poate rosti fără menajamente lucruri păstrate o viață întreagă la adăpostul închisorilor sale reale sau inventate. Și ce poate garanta mai mult autenticitatea decât confortul unei perspective testamentare?
Desigur că, fiind vorba de Adrian Marino, această autenticitate nu trebuie confundată cu stilul confesiv-sentimental sau anecdotic al jurnalului obișnuit. La fel ca în celelalte cărți, pe critic îl interesează ideile generale, principiile universale, precum și, pornind de la ele, formularea unui program paideic pe puncte. Nici măcar faptul că noul volum are în prim-plan propria existență nu pare să stârnească jena taxinomică a criticului de idei. Impulsul de a cataloga și de a fișa chiar și evenimente personale e detectabil în ticuri de limbaj: Marino vorbește adesea de “fișierul său mental” sau de efortul de a “organiza niște amintiri”. Ce-i drept, “Adrian Marino par lui-même” este o construcție sistematică, în care anecdoticul și confesivul au exclusiv rolul de a exemplifica niște idei generale. Memorialistul lucrează cu întregul jurnal pe masă (și e greu de imaginat cam ce dimensiuni ar putea avea, din moment ce versiunea comprimată măsoară 500 de pagini editate cu caracter mic), dar reține din ele doar amănunte care pot ilustra “esența” propriei personalități.
De aceea, deși traversează trei regimuri politice distincte, cartea lui Marino nu face nici monografia unei epoci, nici fiziologia eroilor săi centrali. Extrem de puține portrete în “Viața unui om singur”, cu toate că sunt amintiți în treacăt, ca prezențe reale, mulți scriitori interbelici și postbelici. Stăruitoare rămâne impresia că autorul autobiografiei ar fi avut mult mai multe de spus (narațiunea nu e cursivă, ci sacadată în episoade), dar că nu s-a lăsat pradă voluptății memorialistice. Rezultatul? Portrete schematice și caricaturale, dublate de tablouri de epocă ce depășesc rar un stil crispat-rezumativ. Toate, montate prin lungi pasaje autoreflexive în care criticul își clarifică ideile, credințele sau concepția de viață.
De aceea, oamenii pe care-i întâlnește Marino de-a lungul timpului nu sunt descriși ca personalități în sine – spectacolul tipurilor umane nu-l atrage deloc -, ci exclusiv din unghiul relației cu subiectul central al biografiei. Și, cum cei mai mulți i-au pricinuit hipersensibilului critic o cât de mică suferință, calificativele sunt covârșitor negative. Nu întru totul adevărate, dar aproape întotdeauna spumoase, semn că Marino urăște autentic și expresiv, aceste catalogări construiesc, în revers, portretul unui mizantrop incurabil. N-aș paria nici că autorul s-a “mizantropizat” pe parcurs, cum el însuși susține, căci semnele sunt destule încă din adolescență sau tinerețe, când orice sens al împărtășirii fericite cu ceilalți îi este străin: acasă, la școală, la serviciul militar sau în detenție, Marino e înconjurat doar de invidioși și de potențiali dușmani. Cea mai drastică lipsă de colegialitate e resimțită însă în cadrul comunității cultural-literare, care iese complet șifonată din întâlnirea cu criticul de idei. Nu doar școlile sau direcțiile literare sunt veștejite (Cercul literar de la Sibiu: “un eseism specializat în noțiuni vagi”; gruparea Zaciu de la Cluj: “o pseudoșcoală”; păltinișenii de după 90: “o mafie culturală”), ci și personalitățile lor centrale. Spicuiesc aproape la întâmplare, căci lista ar putea continua: G. Călinescu: “golănie sufletească”, Eugen Simion: “un carierist implacabil, un parvenit, un intelectual la prima generație”, Ion Caraion: “o lichea perversă”, D. Micu: “o mediocritate totală, ce nu reprezintă istoric-literar nimic”, Dan Petrescu: “micul ratat”, Ulici-Nulici, Livius Ciocârlie-Alexandru Călinescu: “niște colonizați culturali”, Norman Manea: “scriitor de mâna a doua”, Cristian Tudor Popescu: “uluitor de agresiv și vulgar”, Mircea Dinescu: “golănaș, suburban, incult, agresiv și obraznic”, Cornel Regman și Liviu Petrescu: “critici mediocri”, Radu Petrescu: “un mărunt epigon călinescian”.
Deși pare că ezită să coboare la chestiuni mundane – pudoarea aristocratică îi cenzurează permanent gesturile -, criticul posedă o memorie inflamată și rea, care-l face să nu ierte nimic. Astfel încât, atunci când scapă autocenzurii, ea dobândește violența unei adevărate defulări. Marino înregistrează, cu o sensibilitate de arici dublată de o mare capacitate amplificatoare, cele mai mici gesturi de ostilitate, uneori involuntare, ale celor din jur. Iar acestea sunt extrapolate negreșit la nivelul întregii personalități în cauză. Criticul citește într-un singur gest din sprânceană al interlocutorului răsturnarea întregii sale paradigme culturale. Faptul că Ștefan Aug. Doinaș n-a venit la o lansare comună spune ceva esențial atât despre caracterul poetului, cât și despre raportarea la Opera lui Marino. La fel, prezumtiva aroganță a lui Andrei Pleșu în cadrul unei premieri de la “Cuvântul” îl descalifică din start. Contrar a ceea ce afirmă, singur nu e aproape niciodată Adrian Marino măcar din cauza faptului că se măsoară tot timpul cu cei din jur, trăiește într-o permanentă alertă a relației și a concurenței.
Întrebarea centrală ar fi dacă toate aceste calificative și judecăți se încheagă într-o viziune suprapersonală asupra culturii române, dacă autobiografia lui Marino poate constitui, așa cum ar vrea autorul ei, “un mic document de sociologie literară”: “O astfel de carte, cum este această Viață, ar avea deci nevoie – în primul rând – nu de o «critică» propriu-zisă, ci de un sociolog literar. Ar putea examina pe larg, pe baza unui destul de bogat material, un adevărat “caz” de recepție socială, respectiv cultural-ideologică”. Dincolo de iluzia narcisistă că o autobiografie s-ar putea confunda vreodată cu un “document” (noțiunea de eșantion sociologic pornind de la mărturia unei singure persoane e absurdă), de ce o subiectivitate permanent gata de obiectivare precum cea a lui Adrian Marino n-ar putea servi, la o adică, drept oglindă a societății românești? Din păcate, deși diagnosticele criticului – în mare parte cunoscute și din celelalte volume – sunt adeseori exacte, de la fragmentarismul și foiletonismul culturii române sau lipsa apetenței pentru construcție, până la complexele autohtoniste, modul în care sunt prezentate în Viața unui om singur le face necreditabile. La ce mă refer?
De vină e, în primul rând, structura obsesivă a cărții. Niciun lucru, de la judecățile generale, până la considerațiile particulare despre persoane sau situații, nu e spus doar o singură dată. În ciuda efortului de obiectivare, cartea respectă, cu bună știință (autorul recunoaște că se repetă), o specularitate ritualică, rod al unei sensibilități permanent ulcerate. Un gol imens se naște, cel mai adesea, între judecățile și principiile prea generale și faptele particulare menite să le ilustreze. Astfel încât nivelul intermediar, al argumentării și al explicației mecanismelor, lipsește cu desăvârșire. Din faptul că cutare autor îi citește prost sau doar îi ignoră cartea, Adrian Marino extrage concluzii grave cu privire la cultura română în totalitate. E falsă impresia lui Paul Cernat (“Observator cultural”, nr. 519/2010) că în “Viața unui om singur” “atacurile la persoană pălesc pe lângă atacurile la idei”, de vreme ce multe fragmente memorialistice dovedesc, dimpotrivă, că ideologul amestecă permanent criteriile. Atunci când se supără pe vreun critic sau teoretician, Marino întoarce spatele întregului domeniu. El însuși recunoaște, din păcate, în atâtea rânduri, că ingratitudinea și indiferența autorilor despre care a scris – cele mai flagrante cazuri: Mircea Eliade și René Etiemble – sau doar a receptării îl fac să-și privească cu aversiune retrospectivă cărțile.
Nu știu cum se face, apoi, că personajele pozitive, infinit mai puține decât eroii negativi care populează cultura română, sunt elogiate, în primul rând, nu pentru calitățile intelectuale intrinsece, incontestabile, nu-i vorbă, de cele mai multe ori, ci pentru capacitatea de admirație a operei lui Marino. Aproape inconștient, atunci când le face portretul, criticul le menționează și relația cu propria operă sau persoană. Marta Petreu, una dintre singurele poete ale Clujului are, printre altele, calitatea de a fi “totdeauna, amicală, în ce mă privește, în Apostrof-ul său”, în vreme ce unul dintre însemnele distincției intelectuale ale lui Ștefan Borbély se leagă de motivația că “a suportat cu stoicism și solidarizare atacul lui Alex. Ștefănescu pentru faptul de a mă fi «lăudat» într-una din cărțile sale”. Lui Manolescu însuși i se restituie titulatura de critic serios, înțelegem, prin schimbarea, în anii 90, a atitudinii față de autorul “Vieții lui Macedonski”: ….Fără plăcere o constat, nenumărate sunt exemplele care dovedesc că impersonalul critic al ideilor literare așteaptă să fie curtat și cultivat, să i se returneze, într-un fel, serviciile: “Intervenea un tip foarte special de relații false și, adesea, de lipsă totală de reciprocitate. Despre unii scriitori am scris, favorabil, în publicații de mare tiraj și din proprie inițiativă. Apoi, când au observat că nu mai scriu, în continuare, cu aceeași asiduitate, mi-au întors pur și simplu spatele. Exemple concrete: Mircea Horia Simionescu sau Bedros Horasangian, dar și o serie de critici: “Am recenzat cărți de L. Antonesei și Al. Călinescu. Niciun răspuns, niciun semn favorabil”. La fel, tăcerea cu privire la propria operă a politologilor tineri pe care “i-a lansat” și i-a elogiat îl umilește și îl descurajează pe critic: “Stelian Tănase și Dan Pavel, comentați de mine nu o dată, nu mi-au întins niciodată nici cea mai mică mână de ajutor”. Faptul că Alina Mungiu-Pippidi, despre care a scris “cu simpatie”, îl “uită complet”, conduce grabnic la o retragere parțială a calităților autoarei: “Încep să înțeleg ceva de ce această autoare – cu atât de evidente calități – este antipatizată. Decide preferențial și prea superior și definitiv în toate problemele”. N-ar fi fost nelalocul lor mai ales într-o scriere memorialistică astfel de slăbiciuni pur omenești care, fără îndoială, nu ocolesc niciun autor, de orice calibru, dacă ele n-ar fi intrat în contradicție flagrantă cu critica neconcesivă la adresa moravurilor vieții literare românești. Intrat el însuși într-o astfel de horă, Marino nu mai poate fi creditat pe deplin atunci când denunță “importanța, adesea enormă, a recenziilor și elogiilor circulare, în cerc închis, al laudelor reciproce, baza esențială a tuturor succeselor și reputațiilor literare”. Mai ales că, în ciuda tuturor lamentațiilor, criticul nici n-a fost defavorizat de vreme ce se poate lăuda că toate cărțile lui sunt epuizate din librării, că a luat câteva premii ale Uniunii și Academiei, că a intrat în manuale sau că a putut contabiliza “între 1.500 și 1.700 de referințe” (!). Că toate acestea nu înseamnă nimic ține mai mult de o percepție pur subiectivă și mai puțin de realitate. Nici de cultivarea relațiilor nu s-a ferit criticul, cât timp recunoaște el însuși: “am expediat în diferite direcții și câte 70-80 de exemplare din cărțile mele”.
La slaba legitimitate a judecăților asupra spațiului românesc contribuie, ca într-un efect de bumerang, etichetele aplicate culturii occidentale. Nu doar cea mai mare parte a literaților români sunt desconsiderați, ci și personalități culturale pe care criticul le-a întâlnit în desele sale călătorii în Occident. Dacă Roland Barthes, Jean Starobinski, Robert Escarpit sau René Etiemble ies și ei prost din relația, câtă a fost, cu Adrian Marino, rezultă că autorul autobiografiei e “universalist” și “european” inclusiv la capitolul mizantropie. Care să fie modelul cultural la care se mai poate adera în contemporaneitate dacă ideologul ideilor constată, aproape la fiecare pas, “stupiditatea celor care fac opinia în Vest”? Prin lentila lui Marino, lumea franceză e la fel de putredă ca cea românească, de vreme ce aceleași legi implacabile ale provincialismului cultural îi fixează dinamica: “totul se reduce doar la un efect de influență și de feedback social”, la “supremația unor pseudoautorități, pseudovalori”. De aici, nașterea unui insuportabil complex de superioritate, pe care Marino nu pregetă să-l afișeze la fiecare pas: “Constatam că, uneori, știam ceva mai mult și mai bine decât alți iluștri sorbonarzi”. Sau, în alt loc: “«Biografia ideii de literatură», de pildă, fără a fi deloc completă, infailibilă, depășește, cu mult, toate rezultatele obținute de R. Escarpit și «școala» sa”.
Un om care poate afirma că “Aveam mai totdeauna dreptate, dar cădeam mereu în gol, total neadaptat mediului literar dominant” nu aplică nici propriei opere, nici propriei persoane, judecățile draconice cu care măsoară conduita celorlalți. Când sunt recunoscute deschis, defectele lui Adrian Marino sunt… hipercorectitudini. Personajul din “Viața unui om singur” e ori prea principial, ori prea idealist, ori prea noncoformist, însă are enormul ghinion de a fi trăi permanent într-un “mediu ostil”. Chiar mizantropia și singurătatea, stângăcia socială de care face atâta caz nu sunt decât sinonime cochete pentru incoruptibilitatea morală a scriitorului. Nu discut acum detalii apărute recent în presă, lăsând pe seama “judecătorilor” societății românești în ansamblu astfel de sentințe, ci mă grăbesc doar să constat că raportarea emfatică la sine are două consecințe contrare: pe de o parte, ea conservă întreaga autenticitate a personajului – Marino trece, orice s-ar zice, peste falsele politețuri ale celor care se plasează întotdeauna pe locul doi, proclamându-și verde-n față valoarea. Din acest punct de vedere, recenta autobiografie e o victorie incontestabilă. Pe de altă parte, această atitudine nu poate să nu inculce impresia că harta ideilor culturale ale criticului corespunde fără rest cu harta relațiilor sale interpersonale. Problema lui Adrian Marino, mai vizibilă în “Viața unui om singur” decât în celelalte cărți (deși Mircea Martin remarca elegant, în “Singura critică”, subtextul jurnalistic și “personal” al polemicilor de idei), constă nu în faptul că n-are dreptate întotdeauna, ci în faptul că își legitimează principiile doar pornind de la propria poziție și experiență. În mod paradoxal, chiar și când are dreptate, criticul ideilor nu e pe deplin creditabil.
Astfel încât “Viața unui om singur” rămâne nu un “document sociologic” al culturii române din ultimul secol, ci, vai, doar documentul psihologic extrem de credibil și de autentic al unui intelectual care a trecut, de-a lungul unei vieți, prin toate formele posibile de cenzură și autocenzură. Și nu știu, zău, în ciuda prejudecății autorului că o autobiografie ar trebui să însemne mult mai mult de atât, dacă abilitatea de a da expresie acestei drame e chiar puțin lucru…
Alex Goldiș (n. 26 aprilie 1982, Arad). Critic și istoric literar, redactor al revistei Vatra. Doctor în filologie (cu distincția summa cum laude) al Universității Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca, cu o teză despre critica românească postbelică – în curs de apariție. A publicat aproximativ 150 de cronici literare și eseuri în: Cultura, Vatra, Bucureștiul cultural, Cuvântul, Observator cultural, Echinox, Tribuna, Steaua etc.