De multă vreme încoace, ne grăbim să spunem că Premiul Nobel
pentru Literatură este o distincție conjuncturală, politizată,
partizană și, de aceea, neimportantă ca garanție literară. O facem
nu numai noi, românii, ca urmare a unei deja prelungite și
obositoare frustrări (aceea de a fi fost cu tenacitate ocoliți de
juriul suedez), ci și ceilalți. Îmi amintesc de recentul interviu
pe care i-l luam lui Rawi Hage (deținător, de altfel, al Impac
Dublin Literary Award, probabil cel mai important premiu literar
actual pentru o singură operă, în cazul în speță – “De Niro’s
Game”), în care libanezul canadian spunea, fără înconjur, că nu-l
interesează deloc Nobelul, care i se pare un simplu aranjament
politic. Aici, vă rog să mă credeți, chiar nu mai era nicio
frustrare, câtă vreme omul numai de premii nu ducea lipsă. Mă rog,
lista motivelor de minimalizare a Nobelului, multe întemeiate,
obiectiv întemeiate de ultimii lauri acordați, este stufoasă și
poate acoperi o carte întreagă. Nu de ea vreau să vorbesc, ci de
faptul că, în ultimii ani, s-a creat o așteptare neagră în legătură
cu premiul, care, vrem nu vrem, rămâne, tradițional, cel mai
zornăitor al lumii.
După câteva nume scrise cu bold în pomelnicul mondial al
scriitorilor importanți ai secolelor XX-XXI (în 1998 Saramago, în
1999 Gunther Grass, în 2001 Naipaul, în 2003 Coetzee, Orhan Pamuk
în 2006), au urmat personalități care au început să sugereze un
registru minor. Tot mai frecvent, premiatul era o surpriză (o
surpriză în ordinea valorii literare, să fim înțeleși), menită să
aducă un omagiu unei zone geografice, unei idei de politică, unei
personalități insuficient cunoscute, dar urieșește articulată în
ordinea valorilor umaniste pe care le promovase. Totul, desigur,
întemeiat pe corectitudine politică. Multă corectitudine
politică.
Ei bine, în 2010, când, în fine, după ani mulți, un scriitor
mare, incontestabil, ia premiul, ziarele și lumea, în general,
vorbesc iar de surpriză. O surpriză bună la suprizele proaste care
ni s-au tot făcut? Nu, nici măcar. Ci doar o surpriză în raport de
candidații despre care se zvonise că au cele mai multe șanse să fie
premianți. Cumva ca la Eurovision. Sau ca la CM de Fotbal. Pe
podiumul fruntașilor se aflau poetul suedez Tomas Tanströmer și
americanul Cormac McCarthy, marii favoriți ai pronosticurilor,
algeriana Assia Djebar, somalezul Nuruddin Farah, italianul Antonio
Tabucchi și eternul challenger (cred că până și el s-a plicitisit
să se antreneze la așteptat premiul), japonezul Haruki Murakami.
Și, iată, “a venit din neant” Llosa, și a umflat laurii în mod
ciudat. Ciudat și surprinzător pentru că nu se afla pe listă. Pe
lista cui? A unei caracatițe Paul stilate, cu pince-nez și ochii
bulbucați de atâta lectură?
Probabil că tangoul ezitării de marketing trebuia să continue.
În loc să ne aruncăm, cu toții, în aer pălăriile (cu bucuria aia
onestă, explozivă de stadion) că a câștigat în sfârșit cine
trebuie, ne mirăm, nu de alta, dar trebuie să mai păstrăm loc de
mirare și pentru la anul, când va fi premiată o nouă Elfriede
Jelinek.
Va urma
DANIEL NICOLESCU. Absolvent, în 1982, al Universității
București, Facultatea de filologie, secția română-portugheză.
Redactor principal (și, începând cu 1991, grafician copertator) la
Editura Eminescu, între 1985-2003. Colaborări (cronică literară,
cronică plastică, traduceri) la numeroase reviste culturale,
începând cu 1974. Redactor și art-director la diverse publicații
din țară. A semnat mai multe volume de traduceri și un volum de
interviuri. Din anul 2000 până în 2009 – editor executiv la Ziarul
de Duminică.