La precocitate, Maia* aduce cu Wolfgang. Copil supradotat cu gargauni frumosi in cap. In stare sa dirijeze la varsta de cinci ani o simfonie a culorilor. Acum, are 21 de ani si stie deja sa-si negocieze destinul. Un plan de marketing al existentei, incheiat la toti nasturii, o sustine zdravan de subtiori. Ca sa paseasca sigura printre repere. Viata. Faima. Talent.
Pentru primul, foloseste argumentul lui Francis Picabia, apucatul dadaist franco-hispano-cubanez: “Nimic nu poate inlocui viata. Nimeni si nimic n-o poate exprima, cu exceptia ei insasi. Viata e ca sa fie traita”. Bun asa, pentru o prematura cu sapienta la frunte! Al doilea, succesul. Talantii pe care colectionarii ii deconteaza fara sa clipeasca. Acum cativa ani, isi vindea lucrarile cu sume cuprinse intre 50 si 1.000 de euro. Astazi, cota aluneca voioasa in sus, ca mercurul termometrului la incendiu. Dar, imediat, Maia reculeaza, fiindca simte nevoia unei corecturi axiologice. “Pictura pentru mine nu este un mod de a face bani. Pur si simplu, nu mai pot trai fara ea” – isi exprima simplu weltanschauung-ul autoarea timpurie a sute de tablouri nemiloase cu gratuitul. Si, deloc in cele din urma, talentul. Ce i se revarsa printre cutele spiritului, buieste ca un muson de geniu. Galgaie. “Pot sa pictez spontan un tablou in zece minute si sa fie mai bun decat unul la care am lucrat 30 de ore” – declara ea orgolios-legitim. Caci e furia aceleiasi varste la care Amadeus avea in minte, pana la ultima nota, opera Idomenea. Drept pentru care, odata, Maia s-a harnicit naprasnic si, timp de doua saptamani, a pictat, in fiecare zi, un tablou (pastrand proportiile, un fel de Mozart intre 1784 si 1786!). Copii nebuni cu puteri destrabalate! Altfel, universalizeaza tenace: picteaza, deseneaza, fotografiaza, sculpteaza, face design publicitar si interior… Bref! vrea sa zboare (“Pe mine, arta ma ajuta in primul rand sa ma exteriorizez, asa cum n-o pot face in lumea reala”). In rastimpuri, Maia ramane un gigant normal ce picteaza astral, nervos si pasional-scormonitor. O impinge de la spate un puseu gnoseologic. Spre adevarul ei intim, pe care, de rusine, vorba lui Francisco de Quevedo, “nu trebuie sa-l arati gol-golut, ci macar cu o camasa pe el”.
Vazuta de aproape, opera Maiei se sustine pe pilonii unui paradox viguros. Suflul imaginarului e proaspat si original. Inconfundabil. Si, cu toate acestea, ea pare ca s-a clasicizat prea devreme. Departele e prea aproape. Deci, pe de o parte, ar fi plastica derutanta a compozitiei sau lichiditatea culorilor, ori inovatiile ludice (un costum de blue-jeans “sanctificat”, siraguri de margele, ate, sfori si alte pasmanterii), care tin cert de o infuzie datorata varstei. Iar, pe de alta parte, usoare adieri de “beat” (se simte in eposul viziunilor ei o insolenta cu gust de Kerouac, Burroughs si Ginsberg!), in care non-conformismul devine ucaz. Pragmatica insa, asa cum o stim, Maia insfaca aceasta aporie trecatoare si o valorizeaza modern. Cu o buna stiinta a managementului artistic proiectiv. Spre a face din ea un “success story”.
Maia Stefana Oprea, pictura, Galeria Orizont
amza_sebastian@yahoo.com