Ruptura politica din decembrie 1989 este considerata o granita fundamentala si pentru literatura. S-a mers pana acolo incat un neica nimeni a scris volumul II din “Delirul” asa cum crede el ca ar fi trebuit sa-l scrie Preda in anii de democratie si libertate postdecembriste! A aparut si o judecata critica peiorativa – databilitatea. Opera lui X este neinteresanta, lipsita de valoare pentru ca este databila. Ca sa vezi: Renasterea nu-i databila, Cervantes nu-i databil, au aparut, evident dupa ”90, nedatabilii, perenii, atemporalii, aspatialii.
Sunt doua masuri cu care judeca, analizeaza, valorizeaza criticul roman mai ales proza anilor nostri: peste masura de a afla mai mult decat ofera textele scriitorilor din afara spatiului romanesc, gasind virtuti in, de exemplu, dislocarea naratiunii, digresiuni, dialogul cu cititorul, constientizarea actului de a scrie si de a a-l face pe lector partas la acest act si, sub masura cu care reclama, obsesiv, absenta epicului, dislocarile narative, interventiile auctoriale sau segmentele analitice la prozatorii romani.
As mai observa, de asemenea, o anume obstinatie a criticii in a trata literatura precum colectiile de haine, dupa sezoanele toamna/iarna, primavara/vara. Criticul roman vrea sa citeasca la autorii autohtoni ce se poarta, ce este la moda, ultimul racnet al modei daca se poate. Aparitiile de ultima ora, in traducere, bineinteles, influenteaza aproape decisiv receptarea, analizarea, comentarea contemporanilor. Nu conteaza, sa zicem, ca Jean Baudrillard de-abia acum a fost tradus, ca analizele lui privind societatea de consum sunt de prin anii ”80, un nou-venit in critica il descopera acum si-ti aplica o grila de lectura prin consumism. Un altul se mira ca nu scrii si tu acolo, ca Bukovski sau macar ca Aglaja Veteranyi – autori de care multi nu vor fi auzit pana cand traducatorilor nu li s-a facut mila de noi. Se cere scriitorilor romani o continua cursa de urmarire a ceea ce se petrece altundeva, iar celor mai in varsta sa-si remodeleze discursul pentru a fi in pas cu nou-venitii.
Dar sa ma intorc la cele cateva mari nemultumiri ale criticii vizavi de romanul romanesc. Mai intai, el este lipsit de epic. Obiectia este constant formulata cand este vorba de spatiul literar romanesc si cu aplicare consecventa la spatiul optzecismului. Absenta “epicului” la autorii din Scoala de la Targoviste nu deranjeaza, nici in cazul unor romane ale noii generatii, preocupate de stari, de perceptii, de prospectarea trupului, de modificarile lui in raport cu starile fiziologice (mai ales feminine) nu e un capat de tara. Nu deranjeaza deloc absenta “epicului” la Le Clezio (despre care se vehiculeaza in presa franceza ca ar fi fost unul dintre candidatii de anul acesta la Nobel), dupa cum e o virtute la Harold Pinter (laureatul de anul acesta al Nobelului) un minim de intriga in piesele sale de mare succes, drama fiind tesuta de confruntarile verbale. In ciuda criticii de la noi, eu cred ca exista din prea plin epic si in romane precum “Fric” al lui Stefan Agopian ori in “Orbitor” al lui Cartarescu, dupa cum mai cred ca “Zgomotul si furia” al lui Faulkner este mai “epic” decat orice roman al lui Coelho. Criticii romani ori vad prea multe filme americane, ori confunda povestea cu epicul. Din acest punct de vedere, “Crima si pedeapsa” nu are epic pentru ca povestea – de tip politist – este expediata in primele pagini: vedem crima, cunoastem mobilul ei si stim cine este criminalul, la ce sa mai citim urmarea?! Or, tocmai ceea ce urmeaza este substanta romanesca, mai interesanta chiar decat povestea in sine. Asadar, intelegand prin epic o succesiune de fapte, criticii mustacesc si induc ideea ca in romanele noastre nu se intampla nimic: batem si noi apa in piua, malaxam cuvinte, le rasucim pe toate partile, facem parada de tehnici pentru ca nu prea avem ce spune, in timp ce, ehe, “tragismul existentei” se consuma la altii prin absurd, prin asteptare, “universul uman halucinatoriu”, “alienarea omului modern” sunt “remarcabil induse” tocmai prin “lipsa de epic”. De multa vreme substanta romanesca nu se mai limiteaza la ceremonioasa, indubitabila, mecanicista actiune ce urmeaza propozitiei “Contesa iesi la ora 5”. Ca exprimare a lumii, romanul a avut dintotdeauna o textura pe care s-au brodat faptele. As spune chiar ca mai importanta a fost plasa de paianjen abil intinsa faptelor. Sesizarea texturii, mai apoi intelegerea rosturilor ei sunt obligatii minime pentru un lector care are constiinta literaturii. Faptele, atat de imperios cerute de criticii romani, sunt tesute in aceasta invizibila, dar foarte rezistenta panza de paianjen. Pe o astfel de textura se prind intamplarile din “Ion”, intamplari care azi nu ar mai spune nimic in afara texturii extrem de moderne: dominat fiind de cele doua instincte fundamentale – al sexualitatii si al mortii -, omul nu este decat un accident in mersul cosmic al lumii.
Exista insa o lectura lenesa, dupa cum exista si o lectura activa. Gasesc deseori in aprecierile criticilor nostri criteriul estetic al “cititului lejer ori rapid”, ca si pe cel al “simplitatii, frustetii”. Probabil ca sunt carti ce fac concurenta ciocolatei “Milka”, obtinute de la autori nestresati, cu criticii romani pe post de marmote. Dupa cum scrisul nu-i obligatoriu, nici cititul nu este. Nu exista o norma, dupa cum nu exista doar un public. Citandu-l pe Paul Valery, Nicolae Manolescu sugera, la Neptun, o cale de acces spre productia editoriala: “Exista scriitori care au un public gata facut si scriitori care-si creeaza propriul public”.